* Polonia, ţara pe care am descoperit-o în copilărie pe marginea drumurilor prăfuite ale României, prin gustul, mirosurile şi culorile produselor vândute de polonezi direct din portbagajele vechilor Warszawe, reprezintă exemplul perfect de ţară care a renăscut din propria-i cenuşă * oraşele medievale reconstruite în secolul trecut, bat originalul, socialismul coabitează în mod fericit cu capitalismul iar populaţia este constituită preponderent din urmaşele Evei * cerşetorii şi bişniţarii de etnie romă din România au reuşit să acapareze centrul Varşoviei, din fericire într-un procent neînsemnat * în afara acestor aspecte gri, Polonia nu cunoaşte fenomenul câinilor comunitari, al vandalismului public sau al gunoiului citadin * Polonia, o ţară fascinantă, prezentată prin ochii reporterilor „Evenimentul regional al Moldovei”
Marele terminal 3 al Aeroportului Iaşi este relaxat. Sub soarele ucigător pe care doar pădurea şi apa Ciricului mai reuşesc să-i oprească arsura, ca apoi să-l regăsim slobod, tocmai sus, pe pista aeroportului, îşi fac de treabă un şofer al unui IMS recondiţionat probabil de la vreuna dintre unităţile militare din jur, şi cel al unui cărucior automat, ambele vehicule fiind puse în slujba cărăuşiei de bagaje ale călătorilor. În umbra terminalului, cu trolerele la picior şi ochelari de soare care le acopere feţele, precum nişte gangsteri, vreo câţiva zeci de pasageri pândesc apariţia stewardeselor. Brusc, o voce constipată anunţă îmbarcarea spre Viena, iar pasagerii fac coadă ca la Gostat. O angajată îşi ia rolul în serios şi începe verificarea tichetelor de călătorie iar din când în când mai aruncă câte o ochiadă pasagerilor şi menţine fluxul de verificare precum procesul de ambalare a copănelelor la Avitop. Pe pistă, avioane de mici dimensiuni, ciocănesc cu boturile în geamurile terminalului, atât de liliputană este pista cu care s-au tot lăudat cei care s-au perindat în ultima vreme pe la “manşa” aeroportului de la Iaşi. Trec mai bine de 10 minute de la ora programată pentru decolare şi buburuza cu aripi bleu şi corp silfidic de libelulă, de abia începe să facă manevrele de decolare, lăsând stewardesa la jumătatea prezentării noţiunilor elementare de călătorie. După ce trecem Dunarea, pilotul lasă avionul la joasă altitudine, aşa că avem ocazia de a vedea Budapesta în toată splendoarea ei. De aici, din burta avionului de tip cargo mexican, pământul se vede ca o sărbătoare.
Relieful îşi arată aura în nuanţe spectaculoase, de o simetrie desenată parcă odată cu facerea lumii. Trecerea este destul de lină şi deja suntem desupra Austriei. Am lăsat în urmă România care, de aici de sus, arată ca o imensă pată gri. Doar norii mai acoperă defrişările şi celelalte crime ecologice cărora nimeni nu le pune hotar. Suntem în drum spre Polonia, ţara pe care am descoperit-o în copilărie pe marginea drumurilor prăfuite ale României, prin gustul, mirosurile şi culorile produselor vândute de polonezi direct din portbagajele vechilor Warszawe.
Ziarişti cu avion la scară, dintr-o culpă …aeriană
Dupa o oră de zburat prin norii ca mătasea, numai buni de croşetat ori de făcut ghemuri, şi cu stomacurile în pioneze din cauza turbulenţelor care nu ne-au slăbit de la Budapesta, ajungem pe aeroportul din Viena. Avem la dispoziţie doar o oră până la îmbarcarea în aeronava de Varşovia, timp cât să îndeplinim formalităţilor vamale şi eventual să bem ceva răcoritor. Descărcăm repede conţinutul aparatelor în laptopuri, dăm telefoane acasă, cei care au noroc să li se fi activat romingul, şi ne ciulim urechile să auzim în megafon anunţul de îmbarcare, cu ochii pe cei vreo 30 de călători aşezaţi în proximitatea porţii 6, care par să facă aştepte acelaşi lucru. Brusc, în locul anunţului, ne auzim strigate numele.”Mr. Pauneschiu and mr. Silviu, to present themselves at the gate six, please!” Ne privim surprinşi, ne luăm bagajele de mână şi ne îndreptăm curioşi spre ghişeul de la poarta cu pricina, rumegând fiecare în gând motivul pentru care am fost apelaţi. “Domnilor, sunteţi aşteptaţi la avion, deoarece a trecut ora decolării”, ne anunţă chinezoaica de la ghişeu, cu un zâmbet cât luna plină de Halloween. În timp ce troncănim prin culoar spre autobuzul care ne va transporta la avion, îmi închipui feţele acuzatoare a 80-100 de pasageri, toţi arieni, cu mandibulele şi pumnii încleştaţi, înjurându-ne printre dinţi în poloneză sau germană, nu că ar fi fost veun deranj, mai ales că nici Mr. Pauneschiu şi nici Mr. Silviu nu ştiu nicio iota de poloneză. Ei bine, după o călătorie scurtă alături de alţi doi întârziaţi, o blondă planturoasă, ariancă pur sânge, cu picioarele fără opritor, ale căror alungiri se revarsau de sub fusta trei sferturi şi un diplomat stingher, avem surpriza să întâlnim în buza scării avionului o baterie de corporatişti nemţi şi polonezi, plini de calm budist şi relaxare nordică, aşteptând deschiderea uşilor avionului.
Tranzit spre o lume perfectă
A trebuit să treacă două zile şi mai multe îmbarcări/debarcări ca să îmi dau seama că întârzierea noastră nu a fost cauzată de vreun fus orar cu care nu ne-am sincronizat noi, ci de haosul ce domneşte în compania aeriană care face legătura cu Varşovia.
În avion, cele doua stewardese, precum şi larma polonezilor au darul de a-mi aminti de “Arabela”, unul din filmele copilăriei, chiar dacă acesta era de producţie cehă. Cand trenul de aterizare începe să trosnească iar turbulenţele rămân suspendate deasupra fuzelajului, Varşovia ni se înfăţişează de sus precum unul din cartierele comune ale Iaşului, cu blocuri de 10 etaje, înţepenite într-o simetrie specifică arhitecturii funcţionale de tip comunist, ori, odată ajunşi să batem la picior Varşovia, ne vom da seama că această imagine deprimantă ocupă doar o mica parte din acest romantic oraş de pe malurile Vistulei. Pe Aeroportul Stacja Kolejowa din Varşovia suntem întâmpinaţi de Karolina Zylka Mroz, şefa pieţelor externe de marketing al PESA (Pojajzdy Szynowe Pesa Bydgoszcz), fabrica pentru care am călătorit până în Polonia. Drumul către hotel este un bun prilej de a face cunoştinţă cu una dintre cele mai frumoase capitale ale Europei, o oază de verdeaţă, de curăţenie şi civilizaţie. Spre deosebire de Havana care este dominată de „cubanismul arhaic”, Varşovia a reuşit performanţa de a păstra în întreaga-i infrastructură, doar reminiscenţele esenţiale ale unei perioade de aur, fie că vorbim de epoca medievală, reconstituită aproape în intregime după cel de-al Dolea Război Mondial, sau de cea socialistă. Hotelul Premiere Classe unde ne cazăm este una dintre aceste mostre ale unui socialism care coabitează în mod firesc cu capitalismul ce te întâmpină la orice pas sub forma turnurilor de sticlă, a tramvaielor ultramoderne ce zornăie silenţios pe străzi ori a electromotoarelor ce asigură transportul metropolitan la poalele construcţiilor.
Cerşetorie românească în inima Varşoviei
Imediat după ce trecem Vistula, după două ore de rătăcire prin Varşovia, ajungem în inima oraşului, în Stare Miasto sau Oraşul Vechi al Varşoviei. Ceea ce frapează şi, în acelaşi timp, pare de necrezut, este faptul ca Stare Miasto pare a fi centrul unui burg medieval neatins de vreun asediu. Cu toate acestea, la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, actualul centru vechi al Varşoviei nu era decât o comoară arhitecturală cu ruine fumegânde. Războiul distrusese tot. Practic, după ce naziştii au ars oraşul din temelii, polonezii au trecut la reconstrucţia lui, după reprezentările medievale desprinse din picturi, în cea mai mare parte. Pe Karolina a găsim în Stare Miasto, în imediata apropiere a Uliţei Piwna, acolo unde de altfel ne şi aşezăm pe terasa Restaurantului “Pod czerwonym wieprzem”.
Când tocmai se anunţa o noapte minunată sub cerul Varşoviei şi lumina felinarelor din piaţă, iar relaţiile româno-poloneze urmau să intre într-o etapă amicală, când tocmai ne pregăteam să degustăm, înainte de a bate miezul nopţii în imensa piaţă din centrul vechi al Varşoviei, una din celebrele beri artizanale poloneze, odată ce apare un borcoi ţigan de vreo 14 ani şi începe să bâiguie ceva în polonă, îndemnându-ne să sărim cu ceva zloti într-o caserolă de plastic. „Să moară mama! Născut aici, în Polonia, dar învăţat româneşte la Alba Iulia, cand m-a dus să mă opereze”, ne dezvăluie ţiganul. Nu ştim cât timp o fi fost operat ţiganul de a reuşit să prindă limba română şi s-o facă de râs prin lume, dar brusc mi-am amintit de vorbele lui Mantu din Chitila, pe vremea când făceam armata pe Magurele, cand, tot aşa, se înfiinţase la masa noastră un ţigan care-i dorea mă-sii sfârşitul. „Da de ce mă poamă să moară cloşca de pirandă, că şi aşa e îngust pământul în subsol. Mai bine roagă-te să i se defecteze fătătoarea ca să nu mai văd aratări cu gleoamba întinsă că mi se f..e esteticul vieţii”.
Polonezele din Stare Miasto
În Polonia nu sunt mulţi cerşetori. Vreo doi-trei de sămânţă prin locuri cheie, cum e Stare Miasto, ne spune Karolina. În schimb, politica din Polonia, faţă de minorităţi, este permisivă. Lăsăm minoritatea în atenţia unor turişti şi ne concentrăm asupra minunăţiilor din jur. Piaţa din centrul Varşoviei pare înţepenită undeva în cuiul lung al unui timp imemorial. Clădirile emană istorie, mister şi drag de stat printre ele. O violonistă îşi arcuieşte scripca şi începe să interpreteze câteva compoziţii clasice, în timp ce mişcarea arcuşului îi este proiectată de un reflector pe faţada uneia dintre clădiri. La miezul nopii, piaţa este încă cutreierata de sute de fete zvelte cu pulpele dezgolite. În orice parte te-ai întoarce este imposibil să nu te intâmpine imaginea unei Polonii exclusiviste, dominate de un puternic curent feminist ori de o deviere demografica benefica pentru ochi şi suflet.
“Femeile sunt foarte active aici, iar bărbaţii sunt casnici”, încearcă Karolina un raspuns cât se poate de feminist. Karolina, la randul ei, este un personaj diferit. Bulgăroaică la origini, şi-a găsit rostul la uzinele poloneze Pesa. Zveltă şi guralivă, ne descoase privindu-ne cu ochi fosforescenţi, nu acel roşu care vine de la vreun semnal demonic al dragostei sau de la bere ori votca poloneză în exces, ci dintr-o combustie genetică. După vreo două ore de discuţii, e timpul să ne retragem la hotel, deoarece a doua zi pornim spre Bydgoszcz, inima fabricii Pesa. Pe nevăzute, în piaţă îşi fac apariţia două dube ale Poliţiei poloneze şi agenţii încep legitimarea şi alimentarea dubelor cu vânzătorii ambulanţi. De abia în acel moment conştientizăm că micul comerţ ambulant din piaţă nu era apanajul localnicilor, ci al neamurilor ţiganului minor care „a învăţat româneşte la Alba Iulia”. Uriaşa cruce de pe Coloana lui Sigismund, ce domină piaţa, îşi lasă umbra peste piaţă, ca o trinitate aducătoare de linişte şi iertare. Mâine vom străbate alţi 40 de kilometri din Polonia, spre Bydgoszcz.
