În zilele Săptămânii Mari, când aşezările Moldovei ieşeau din mohoreala iernii, ogrăzile se târnuiau, grădinile se greblau, lumina varului proaspăt acoperea pereţii caselor, tulpinile pomilor, gardurile, porţile, podeţele. Seara, întreaga suflare mergea cu pioşenie la deniile din bisericile luminate doar de candele şi câteva lumânări pâlpâind sub icoane. Cei din case, mai ales copiii, primeau straie noi: o cămaşă înflorată, din in şi iţari urziţi în fir de lână. În secolul al XIX-lea, sărbătorile de la oraş aveau aceleaşi rezonanţe şi tradiţii ca în sate dupa cum a observat Ion Mitican.
Noaptea clopotelor
În bucătăriile năduşite de fierbinţeala cuptoarelor, ouăle roşii cu migală încondeiate zâmbeau din panere, păştile rumenite în tingirile de aramă se aliniau pe mese, iar cozonacii mândri, cu pălăriile pe-o ureche, aşteptau să îndulcească şi să bucure sufletele trecute prin îndelungatul post al purificării. Toţi creştinii din capitala Moldovei ca şi ai satelor aşteptau cu înfrigurare apropierea miezului de noapte şi chemarea tainică la marea sărbătoare, vestită de dangătele clopotelor. Ionel Teodoreanu, locuitor al străzii Zlataust, a păstrat o duioasă amintire a vremii bucuriei, în „ziua dintâi a Paştelui, după noaptea clopotelor şi a lumânărilor“ când erau „atâţia cozonaci că şi lumina primăverii tot a cozonac miroase“ (Ionel Teodoreanu, „Întoarcere în timp“).
Mâncăruri fine
La rândul său, Rudolf Şuţu a notat în „Iaşii de odinioară” cum era trăită perioada în oraş. În vremuri de demult, sărbătorile constituiau pentru ieşeni un eveniment foarte important de peste an. Prin casele boiereşti, mesele erau acoperite cu mâncăruri fine, cu pască, ouă roşii, cozonaci, stăteau trei zile şi trei nopţi întinse, iar musafirii care se perindau în vizite aveau oarecum obligaţia de a mânca şi a bea în casa gazdei. „Pe la ţăranii târgoveţi, gospodinele oboseau toată săptămâna să-şi facă casa albă, să o dea cu lutişor galben pe la brâie”.
Hora tinerilor
În zilele de Paști, familiile care aveau fete mari îi pofteau pe flăcăii dimprejur la hora ce se încingea înaintea casei, în sunetul unei scripci cu trei strune şi a unei cobze sparte pe care doi artişti ţigani, cu ochii holbaţi şi albi cât cepele de toamnă, le mânuiau însoţind armonia acestor instrumente cu glasul lor strident şi nazal.
După aproape o oră de joc, se dădea repaus, iar gazda venea cu un cofăiel plin de tulburel stil vechi şi un pahar de sticlă vânătă şi dădea la toată lumea de băut. Era un fel de mic repaus, la care fetele se duceau pe după casă, după coşer şi pe la dos de grajd, de-şi ajustau fotele şi florile din păr, consultându-se reciproc asupra aranjamentului în lipsă de oglindă. La aceste petreceri în vechiul nostru oraş asistau câteodată şi boieri, duduci şi cucoane de prin centru, solicitaţi de locuitorii ţărani de pe la barieră, care erau oamenii de casă ai familiilor, ajutaţi de aceste familii protectoare cu simţuri româneşti. Cuconaşii ocheau fetele în timpul jocului, iar cucoanele admirau formele „romane” ale tinerilor flăcăi, în braţele cărora fetele se mlădiau la ondulaţiile jocului ca nişte turturele. După terminarea danţului, boierii plecând dădeau fiecare câte un galben sau doi fetelor de gazda. De la petrecerile iscate în curţile târgoveţilor, pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, sărbătoarea se muta în jurul hanurilor de la margine de oraş, în zona barierelor din mahalale. Rudolf Şuţu a observat: „În vremurile vechi, de Paşti, fiecare dorea să aibă cât mai multă lume acasă la el. Astăzi, fiecare doreşte să petreacă afară din casă, în loc străin. Paştele petrecut în afară de casă îşi avea şi el farmecul lui”. Se petrecea la Perjoaia şi Leagănul Fluturilor, ambele în zona Nicolina, pe Sărărie, la Chirilă (în Tătăraşi), la Trei Sarmale (în Socola) şi chiar în centru, la hotelul Binder. În ogrăzile hanurilor, năvălite de lume, se rotea câte un scrânciob construit pe două furci înalte, de stejar, şi învârtit de flăcăi zdraveni. De Paşti, se ridicau cele mai straşnice scrâncioburi ce împlineau visul de zbor al omenirii şi de înălţare a sufletului celor visători. Fiind cea mai mare atracţie a petrecerilor, a fost amintit şi de Vasile Alecsandri: „În scrânciobul din culme se dau băieţi şi fete,/Copile flori de aur, voinici cu negre plete…”(Vasile Alecsandri, Scrânciobul, „Convorbiri literare”). Veseliţi de zumzetul cobzelor, trilul câtorva scripci smonite de un nai şi îngânate de un ţambal, orăşenii se întreceau la dans.
Distracţiile vremii
La Leagănul Fluturilor, prin corturi şi colţuri, se întindea petrecerea. Rudolf Şuţu, martor al sărbătorilor de la începutul secolului al XX-lea şi-a amintit: „Sub corturi erau reprezentaţii teatrale cu douăzeci de bani intrarea. Pe uşa altui cort, era zugrăvită o femeie colos. Firma cortului era “La Somnambula americană”. Peste drum de “Somnambula”, era o “încercare de forţă”. Cu zece bani loveai de trei ori cu ciocanul într-un cui de lemn, care izbea o verigă de fier, ce se suia pe un băţ, până la o înălţime unde era o petiţă”. Pocnetul era dovada forţei şi puterii celui ce lovise cu ciocanul. Mai încolo era o roată a norocului: pentru 5 bani trăgeai un număr şi toate erau câştigătoare. Cel mai mic câştig era un corneţel cu alune americane, în valoare de cel mult un ban. Toţi jucătorii la noroc câştigau la alune americane de se rupeau, căci numerele mari precum pachete de ciocolată sau cutioare cu bomboane erau greu de câştigat.
Pentru toată lumea
Mai la centrul grădinii se afla un chioşc de scânduri, unde se desfăcea bere. Nişte pahare înguste de sfert de litru treceau drept halbe şi costau 50 bani. Grădinile unde se organizau petreceri de Paști forfoteau de lume pestriţă, ţărani din marginea oraşului, târgoveţi îmbrăcaţi în cele mai bune straie, ofiţeri în mare ţinută curtând cameriste, şcolari în uniformă şi cucoane cu gulere de blană, chiar şi pe vreme călduroasă. Petrecerea continua vreme îndelungată, până seara târziu, când lumea începea să se rărească.
„Cinstea mesei“ şi „hrana casei“
Tulburătoare evocare a sărbătorilor pascale a închinat şi Martha Bibescu, scriitoare româncă de limba franceză, membră a Academiei Regale de Literatură Franceză din Bruxelles, autoare a vreo 31 de lucrări şi nepoată a ofiţerului ieşean Alexandru C. Mavrocordat, şambelan regal care locuia în strada Gându. Impresionată de vechile datini, le-a însemnat în paginile volumului „Isvor, le pays des saules“ („Izvor, Ţara sălciilor“), tipărit la Paris în anul 1923. Pâinea şi pasca erau bucuria sărbătorii, după săptămânile lungi de post sever, sătenii numind grâul „cinstea mesei“, iar porumbul, „hrana casei“. Pasca era făcută dintr-o făină tot aşa de albă „ca şi faţa lui Hristos“, amestecată cu ouă „tot aşa de galbene ca şi floarea-soarelui“ şi avea forma „lunguiaţă a mormântului lui lisus“. Se presura cu mirodenii, „cari amintesc mirodeniile aduse de Nicodim“ şi „cu cuişoare, care înfăţişează cuiele adevărate ale crucii“.
