„Fetiţa pădurarului”, „Portret de fetiţă”, „Catiuşa lipoveanca”, „Portret de copil” sunt tot atâtea chipuri de copii ce te privesc expresiv, din tablourile pictorului Nicolae Toniza. “Ochii lui Tonitza”, ochii mari, rotunzi, inocenţi, melancolici, naivi şi plini de poezie ai micuţilor zugrăviţi de el ne urmăresc cu lumina lor profundă. De-a lungul timpului, copiii au fost o veritabilă sursă de inspiraţie nu doar pentru artiştii plastici, ci şi pentru scriitori şi compozitori. Dacă în artă, aceştia au un loc bine delimitat, în religie ei fac subiectul unei recomandări de excepţie din partea Mântuitorului lumii. Cu mai bine de două mii de ani în urmă, Isus a spus – ” Lăsaţi copiii să vină la Mine.” Câţi dintre noi ne-am întrebat de ce Fiul lui Dumnezeu a poruncit să nu îi oprim pe copii să ajungă la El? De câte ori am văzut în ei un model de desăvârşire, de dragoste, de nevinovăţie? Părinţi fiind sau educatori, cât de des am meditat asupra responsabilităţii pe care o avem cu privire la odrasle? Ne-am pus vreodată, problema că un copil poate fi un model creştin pentru un adult? Cum ne îndeplinim ca indivizi, dar şi ca societate, datoria ce ne revine faţă de micuţii noştri? Iată tot atâtea interogaţii la care răspunde cu succes romanul creştin al Ligiei Seman, “Tragedie şi triumf”. Dacă în romanele obişnuite scriitorul urmăreşte să proiecteze cât mai bine anumite aspecte din realitate – sentimente, frământări, experienţe, toate acestea văzute din perspectivă umană – romanul creştin are menirea de a-i arăta cititorului că dincolo de experienţa omenească limitată, se află divinitatea. De altfel, romanul creştin are o veche tradiţie. Inspirată în general, dintr-o întâmplare adevarată, o astfel de creaţie îşi propune să aducă la lumină frământările şi căutările noastre, în dorinţa de a-l descoperi pe Dumnezeu şi de a începe o viaţă nouă, alături de El.
Ligia Seman debutează în anul 1995 cu romanul “Funiile dragostei”, urmat de “Handicapul conştiinţei” (1999), “Tragedie şi triumf” (2004) şi ” Domnind peste împrejurările vieţii” (2006) – ultima, un volum de eseuri cu adresabilitate feminină, îmbinate cu psihoterapie, propunând soluţii biblice. Primele două cărţi menţionate prezintă pe lângă experienţa creştină a personajelor, şi o poveste de iubire bine conturată, ce aduce un plus de umanitate şi dă o notă romantică naraţiunii. Prin antiteză, în “Tragedie şi triumf”, registrul tematic se schimbă radical. Acţiunea este extrem de complexă şi construită cu o migală deosebită, Ligia Seman dând viaţă unor poveşti încărcate de dramatism, relatate într-o notă gravă, dureroasă. Asistăm la scene violente, lipsite de moralitate, care uimesc prin notele descriptive naturale, sfâşietoare. Eroii au parte de necazuri, de încercări, de situaţii limită, pe care nu le pot depăşi decât prin harul lui Dumnezeu. Poate că tocmai de aceea, în finalul romanului, unul dintre personaje, capelanul Edi, afirmă : « Cu cât visăm mai mult, …, cu atât visurile au şansa să devină realităţi. Şi, nu suntem îndreptăţiţi să visăm visuri măreţe când avem un Dumnezeu atât de mare? » Dincolo de elementele zguduitoare care predomină, cartea are un deznodământ apoteotic. Biruinţa binelui asupra răului aduce cu sine regăsirea sensului iniţial, primordial al vieţii. Se aşterne pacea şi asistăm în sfârşit, la triumf, ca la un element ce ţine de prezent şi de viitor. Cu toate că în carte are întietate tragismul, răsturnarea de situaţie căreia îi suntem martori la final, defineşte şi contrabalansează întâmplările zguduitoare ce marchează întreaga scriere, de la prima până la ultima pagină. O familie rămasă pe drumuri, cu multe guri de hrănit, acesta este tabloul de debut al romanului scris de Ligia Seman. Copiii sunt trimişi la cerşit, tatăl se îmbată, mama, Valeria, trăieşte undeva, la limita dintre demenţă şi normalitate. Dintre atâţia prunci, se detaşează două figuri, Ana, fiica mai mare şi Vlad, imediat următor ca vârstă, de care ea are grijă. Destinele lor se despart de îndată ce se produce ireparabilul: Valeria este ucisă de soţ, iar odraslele iau drumul orfelinatelor. Şi astfel, începe cu adevărat, tragedia. Casa de copii unde nimereşte Vlad, un băieţel cu o sensibilitate exacerbată, îi oferă un mediu complet ostil. Personaje precum Doroftei sau Miron Gură vin să îi amplifice spaimele, neliniştile, durerile. Anii trec şi după multă suferinţă, umilinţă şi traume greu de descris, Vlad alege să depăşească faza instituţională, încercând să “zboare” spre un nou tărâm – strada. Alături de Cristi, un micuţ adus de pe drum la căminul de orfani, acesta se decide să încerce. Cu atât mai mult cu cât în mintea lui persistă cuvintele spuse cândva, de fostul vagabond. “Eu eram domn pe stradă. Acolo faci numai ce vrei tu, nu ce zice altul. Vrei să dormi? Dormi. Vrei să mănânci? Mănânci. Şi acolo nu te bate nimeni. E rai viaţa când nu te bate nimeni.” Vlad încearcă să se apropie de “rai”. Un rai în care un copil lipsit de părinţi are măcar şansa de a nu lua bătaie. Cei doi evadează şi, în drumul lor spre libertate, înţeleg că mai este nevoie de încă un element pentru reuşită: “Eu mă rog, zicea Cristi, şi se oprea din când în când, pupa pământul în faţa lui Vlad şi zicea: Doamne ajută, Doamne ajută să nu ne prindă. Fă şi tu aşa, îi zicea lui Vlad.” Iar Dumnezeu îi ajută. Şi astfel, cei doi învaţă să trăiască de azi pe mâine, în canal. Nu singuri, ci alături de alţi nefericiţi, la fel ca şi ei. În fond, moda copiilor străzii nu a început azi şi nici ieri. Să ne gândim la “Fetiţa cu chibrituri”, din basmul omonim al lui Hans Christian Andersen, la Gavroche, micul erou din “Mizerabilii” lui Victor Hugo, la Oliver Twist, personajul principal din romanul cu acelaşi nume scris de Charles Dickens, ori la Remi din “Singur pe lume” sau Romain Kalbris, din cartea cu titlul similar, ambele aparţinându-i lui Hector Malot. Vlad evoluează pe stradă. Ajunge unul dintre cei mai de temut şefi de gaşcă. Pentru că iadul în care trăieşte nu îi poate oferi altceva. Şi totuşi, el plecase spre rai. Există însă, şi raiul, căci are şansa să o întâlnească pe Magda, o fetiţă de familie bună, educată, pe care o cunoaşte din întâmplare. Cum reacţionează Vlad, la întâlnirea cu un personaj desprins din acest rai spre care năzuieşte de când se ştie? “Îi venea să plângă, se dezobişnuise să plângă în public. La insituţie, tuturor lacrimilor adunate şi neplânse le dădea voie să curgă numai când se retrăgea în pădure, unde era sigur că nu-l vede nimeni plângând. Ciudat că aici, în mijlocul acestei aglomeraţii, acestei civilizaţii fremătătoare pentru care era ca inexistent, se simţea mai singur, mai izolat chiar decât în pădurile din împrejurimile instituţiei.”
Pe lângă lipsuri, ură, încrâncenare, Vlad are ocazia să trăiască şi alienarea produsă de marele oraş. Oraş care îl transformă într-o specie ce poartă un nume inconfundabil – aurolac. De fapt, chiar Cristi, tovarăşul alături de care fugise, îi spusese: “De la aur vine aurolac.” Şi atunci, “lumea în care trăia era vinovată de durerea şi răutatea lui? Erau vinovaţi cei mari, care aveau resurse să-l ajute pe el şi alte suflete aflate în situaţia lui, dar nu o făceau? Era vinovată societatea? Era vinovat Însuşi Dumnezeu?”
La rândul ei, singura fiinţă ce îl protejase pe Vlad, în copilărie – Ana, sora sa mai mare, trece printr-o experienţă similară. Cei doi sunt despărţiţi imediat după moartea mamei, iar Ana, aidoma lui Vlad, trăieşte în canal. Se prostituează. Are o fiică abandonată la spital. Visul ei dintotdeauna, acela de a-şi clădi o familie, lucru banal în concepţia multora, nu se împlinise până atunci. Destinele paralele ale celor doi fraţi se intersectează, iarăşi. Vlad şi Ana se întâlnesc într-o noapte, pe stradă, şi se recunosc. Iar revederea îi trezeşte celui dintâi bruma de sentimente umane uitate undeva, în adâncul inimii sale chinuite. “Amintirea iubirii ei din copilărie îl încălzea, îi dezmorţea sufletul, degerat în nopţile când sorbea aurolac. Dacă o întâlnise, în sfârşit, după atâta timp şi ea nu-l mai iubea, simţea că s-ar fi prăbuşit.” S-ar fi prăbuşit, din simplul motiv că relaţia aceasta de rudenie, suplineşte pentru el o altă lipsă. Aceea a dragostei pe care numai mama şi tata ţi-o pot oferi. “Legătura copil părinte, una dintre reflecţiile cele mai pregnante ale necuprinsului încredinţat de Dumnezeul infinit cuprinsului; măreţie a exprimării chipului Tatălui în spiritele în care El a suflat viaţa-I pentru a da primului contur de lut forma dumnezeirii. Zâmbet, mângâiere, vorbă cu alin, învăţate de Adam de la Dumnezeu Însuşi în răcoarea dimineţilor edenice.”
Vlad creşte pe stradă şi pe măsură ce anii se scurg, în inimă îi încolţeşte dragostea pentru Magda, singura fiinţă coborâtă din raiul adevărat, nu din cel contrafăcut. Aflaţi la vârsta întemeierii propriului cămin, o relaţie între ei se dovedeşte imposibilă. Mai mult, Magda este pe cale să se căsătorească cu Raul Oprea, misionar. În viziunea Ligiei Seman, Raul reprezintă acel tip de slujitor care se bazează pe abilităţile proprii şi chiar se mândreşte cu ele. El este tipul creştinului dornic a face lucruri înalte pentru Împărăţia lui Dumnezeu, dar care nu e încă zdrobit. Oamenii nezdrobiţi acţionează prin puterea intelectului şi a abilităţilor proprii. Ei au rezultate în misiune, chiar extraordinare, dar caracterul lor nu se remarcă prin blândeţe, iar lucrul acesta se vede în relaţiile cu semenii. Raul dovedeşte abnegaţie faţă de cei pierduţi, dar are şi o anumită doză de aroganţă. Nu îi tratează pe toţi cu aceeaşi măsură, ci le oferă mai mult interes şi timp persoanelor pe care le consideră mai importante. „Răspunsese cu mai multă atenţie şi meticulozitate întrebărilor puse de personalităţi din conducerea oraşului, pe când celor pe care nu-i considera atât de însemnaţi le acorda mai puţin timp, uneori chiar fără să-şi dea seama, era chiar expeditiv cu ei.” În antiteză cu el este Adrian, prietenul lui. Oamenii, toţi, indiferent de statul social sau slujirea lor în biserică – simţeau că se află în faţa unui om care îi înţelege, care le va spune cu blândeţe cuvintele lui Dumnezeu, de aceea aveau curajul să-i destăinuie eşecurile lor, fără teama că ar putea fi judecaţi.” Mai mare însă, decât contrastul dintre Adrian şi Raul este cel dintre Raul şi Vlad. Speranţele ultimului se năruie încă o dată, atunci când află de relaţia dintre Magda şi Raul. La ce altceva ar putea să se gândească decât să îşi facă singur dreptate?De ce să nu repete gestul tatălui său – acela de a ucide? “Nenorocirile îi transfiguraseră inima într-o rece şi neînduplecată stâncă. În noapte, Vlad aştepta ca Raul să iasă de acolo, din casa de unde împreună cu Magda se bucurase de frumuseţea cerului… Vlad plănuise să se răzbune cumva pentru a-şi alina durerea că el nu poate şi nu va putea vreodată să trăiască o asemenea bucurie.” Să comiţi o crimă pentru că nu îţi este dat să cunoşti bucuria! Are loc confruntarea. Fostul copil al străzii îl atacă pe cel ce aduce vestea bună a mântuirii. Se reia o luptă ancestrală, ce a început probabil, cu multe milenii în urmă, în ceruri. Lucifer atentează asupra Fiului lui Dumnezeu, deoarece îşi doreşte fericirea. “Acum erau faţă în faţă… Raul – o icoană reală a ceea ce poate pune Dumnezeu mai frumos şi minunat într-un tânăr: calităţi fizice, energie, inteligenţă, vitalitate şi Vlad – o relicvă diformă, o imagine distorsionată a ceea ce ar fi putut fi un tânăr şi nu era… Se auzeau două inimi bătând în acelaşi timp, dar atât de diferit ca şi cum ar fi fost din două lumi, ca şi cum n-ar fi avut acelaşi Creator Atotputernic, Stăpân peste toate, desăvârşit în bunătate şi dragoste pentru orice pământean, fără deosebire.” Dar tocmai pentru că Dumnezeu este “desăvârşit în bunătate şi dragoste pentru orice pământean, fără deosebire”, tragedia lui Vlad nu mai are când să se extindă şi asupra lui Raul şi a Magdei. Creatorul Atotputernic intervine şi îl opreşte pe Vlad să ucidă. Dreptatea şi dragostea lui Dumnezeu nu se contrazic. Oricât ar suferi un om, oricât ar fi de traumatizat, nu îi lipseşte puterea de a conştientiza binele şi răul. În sufletul lui Vlad mai există încă intactă o fărâmă de iubire şi astfel, reuşeşte să-şi învingă gelozia şi dorinţa de răzbunare, renunţând în ultima clipă la ideea diabolică de a înfăptui omorul. Raul însă – cu toată măsura înaltă de iubire pe care o primise de-a lungul vieţii – nu este capabil să-şi învingă „egoismul de a-şi trăi tinereţea şi a face lucruri mari pentru Dumnezeu” , alegând să se protejeze. În consecinţă, îl părăseşte pe Vlad, deşi acesta rănit, se zbate între viaţă şi moarte.
La început – aceste lipsuri ale caracterului lui Raul nu ies la suprafaţă şi nu par atât de însemnate în faţa oamenilor, până la momentul incidentului din Afganistan, în urma căruia Adrian îşi pierde viaţa. Dumnezeu este suveran, Stăpân peste viaţă şi moarte, şi abia în acest context se evidenţează în mod special orgoliul lui Raul, astfel că el se simte vinovat de moartea prietenului său. Dar toate acestea, conştientizarea caracterului său în Lumina lui Hristos pe care Îl vede în dedicarea sinceră până la moarte a lui Adrian – îl vor schimba pe Raul. Inima lui este transformată, zdrobită, iar poeziile şi eseurile pe care le scrie, dar mai ales faptele lui vorbesc despre schimbarea petrecută. Întâlnirea cu Vlad rămâne un episod de referinţă, din acest punct de vedere. „Acum, la lumina zilei, atacatorul, bicisnicul din noapte se mira de umilinţa acestui tânăr dotat şi elegant, care cutremurat de plâns, îl îmbrăţişa cu nespusă iubire, tocmai pe el… Raul insistă ca Vald să-l ducă şi pe el să vadă în ce condiţii trăieşte. În canal mirosea oribil: a urină, a haine şi trupuri nespălate, dar Raul, deşi Vlad insistase, nu se dădu înapoi…”
Vlad se recuperează, atât fizic, cât şi psihic. Începe să îşi făurească de acum înainte, altfel de vise. Iar acestea se leagă de biserică şi de Cuvântul lui Dumnezeu. Şi astfel, vagabondul de pe stradă intră în lăcaşul unde se predică salvarea. Vlad deschide la propriu, uşa şi iată-l în Casa Domnului. “Fascinat de melodie şi cuvinte, biată fiinţă neştiind ce înseamnă conformismul, mânat doar de noua lui descoperire a iubirii pe care o căutase de atâţia ani, înaintă şi mai mult. Deja aproape toţi ochii îl descoperiră. Unii îl priveau cu milă, alţii cu dispreţ, alţii cu teamă, gândind că venise să tulbure.”
Cine să înţeleagă de ce oamenii au numai dispreţ faţă de cei ce mai încercaţi de viaţă? Tragedia lui Vlad este perfectă. Zbaterile lui se finalizează în moarte. Aparent, o înfrângere. Doar aparent, pentru că din această tragedie se naşte triumful. Vlad înţelege că năzuinţele sale nu trebuie să se îndrepte spre ceea ce aleg oamenii – bogăţie, faimă, orgoliu. El îşi dă seama că şansa autentică înseamnă o viaţă desăvârşită în Hristos, în care nu ţi se interzice să trăieşti bucuria. Judecată doar din unghiul dimensiunii perceptibile şi efemere – viaţa lui pare a fi o catastrofă, iar Dumnezeu ar putea fi considerat nedrept favorizând-i pe unii în detrimentul altora, prin faptul că a îngăduit să se nască într-o anumită familie, prin oportunităţiile oferite, prin inteligenţă sau frumuseţe… În carte, modul în care Dumnezeu judecă şi semnificaţia pe care o dă El adevăratelor valori sunt sugestiv descrise în visul capelanului Edi. La rândul ei, Ana ia hotărârea să renunţe la traiul de până acum. Înmormântarea lui Vlad, la care asistă împietrită de durere, marchează un moment de răscruce în viaţa acesteia. Întoarcerea Anei la Dumnezeu se produce ca un triumf suprem. Până aici a fost tragedia. Creatorul Atotputernic i-a pus capăt. Ana şi fiica ei nu mai au de ce să se teamă. « Cu cât visăm mai mult, …, cu atât visurile au şansa să devină realităţi. Şi, nu suntem îndreptăţiţi să visăm visuri măreţe când avem un Dumnezeu atât de mare? » Un început trist, o evoluţie dramatică şi un final prin care se celebrează victoria. “Dacă nu ar exista Acest Cineva – Dumnezeu”, afirmă Ligia Seman, “care să ofere un cadru de referinţă, omul ar fi ca o corabie purtată de valurile vieţii, aruncată de pe un mal pe altul, fără o busolă după care să se îndrepte, fără o ţintă spre care să navigheze.” Toată această tragedie, tot ce s-a întâmplat în roman a avut ca scop tocmai acest final, pentru ca oamenii să înţeleagă ce simte Dumnezeu pentru ei. Cartea se transformă într-un adevărat apel pentru ca pământenii să fie motivaţi a-L sluji cu dăruire. Creatorul nu apreciază mai mult lucrările aparţinând semenilor noştri răsfăţaţi de soartă, în detrimentul celor venind din partea copiilor Săi mai neînsemnaţi, care I-au pus totul la dispoziţie, cu credinţa că El poate să înmulţească. Lucrarea cea mai mare pe pământ este dragostea. În ochii Tatălui, martir nu este cel care îşi dă doar o singură dată viaţa pentru El, ci cel ce zilnic trăieşte o existenţă de renunţare, pentru alţii.
Am asistat la un adevărat bildungs roman, un roman al devenirii. Procesul maturizării eroilor este de durată, dificil şi gradual, implicând nenumărate conflicte între dorinţele şi nevoile lor şi ordinea impusă de societate. Aşa cum este şi firesc, romanul « Tragedie şi triumf » este realizat în tonuri cenuşii, reflectând faptul că dimensiunea personală a vieţii personajelor are ca principală caracteristică întunericul, neputinţa, tenebrele. Noaptea este în armonie cu starea sufletească a acestora. Conştiinţa lor pare înclinată să se scufunde în hăul obscurantismului şi să rămînă acolo cât mai mult. Ieşirea din neant devine chinuitoare. Sentimentul fricii, aşa cum îl trăiesc protagoniştii cărţii, declanşează în mintea cititorului o serie de întrebări existenţiale.
Ar mai fi de remarcat mulţimea de persoanje secundare, gravitând în jurul eroului principal, Vlad. Între acestea se detaşează preotul Mihail Stâncă, Vandana, un copil al străzii, Călin, singurul prieten al lui Vlad la casa de copii, Mişu, protectorul temporar al Anei sau soţul acesteia. Foarte bine conturate, aceste figuri de planul doi vin să întregească şi să aprofundeze profilul moral al celor aflaţi în centrul cărţii. De asemenea, un rol la fel de important il joacă şi Raul Oprea, Adrian Marcu, Edi şi Magda, de ei legându-se momentul de întoarcere totală a lui Vlad şi implicit, a Anei, de la tragedie, la triumful unei vieţi noi, în Hristos.
Stilul romanului « Tragedie şi triumf » este intelectual şi echilibrat, dovedind o documentare serioasă şi o maturitate literară. Tema narativă nu este complicată. Analiza psihologică şi introspecţia, prezentarea mecanismelor psihilogice şi a motivaţiilor interioare, surprinderea vieţii lăuntrice, cugetarea şi sensibilitatea dau consistenţă acestei creaţii semnată de Ligia Seman. În plus, autenticitatea experienţelor relatate, perspectiva largă asupra realităţii transformă « Tragedie şi triumf » într-o carte a soluţiilor. “Eu cred că oamenii când citesc o carte, nu au nevoie să fie puşi faţă în faţă cu realităţile zguduitoare ale vieţii şi atât”, spune Ligia Seman. “Nu suntem doar spectatori ai propriei noastre vieţi şi când lecturăm o carte nu e suficient să urmărim spectacolul altor vieţi în care să ne regăsim şi nimic mai mult… Oamenii au nevoie de soluţii, să înţeleagă că durerilor, zbaterilor, problemelor cu care se confruntă există Cineva care le poate da răspunsuri nu doar pentru viaţa aceasta efemeră, ci pentru veşnicie.” « Tragedie şi triumf » rămâne de asemenea, o sursă inepuizabilă de vitalitate în ceea ce priveşte valorile creştine, răspunsurile la căutările noastre spirituale şi religioase, dar şi o lectură obligatorie pentru oameni din orice categorie socială. “Convingerea mea personală este că un scriitor, oricât ar fi de iscusit în a reda anumite stări sufleteşti sau evenimente, dacă exclude vocea lui Dumnezeu din scrierile sale, nu şi-a atins întru totul menirea”, afirma Ligia Seman. “În cărţile mele – dorinţa de a-i ajuta pe cititori să găsească acest cadru de referinţă, portul înspre care să navigheze pentru a-şi regăsi identitatea – a fost obiectivul de bază care m-a călăuzit şi cred că m-a ajutat să-mi formez un stil propriu: roman creştin psihologic.”
Octavian D. Curpaş, Phoenix, Arizona
