„…În jurul nostru / se fac și se desfac scenarii / tot mai triste pentru noi. / E haos, nu se mai știe / din ce parte vin atacurile, / cine lovește, / cine pe cine susține, / cine pe cine controlează, / ce este curat, / ce este murdar… / Împovărate ne sunt gândurile, / sfâșiate ne sunt sufletele! / Se năruiesc destine, / strigăm în zadar, / nimeni nu aude. / Prea multe semințe ale Domnului / au căzut între spini! / Cum ne mai suportă / pământul, cerul?”
Din volumul de versuri „Suspine strigate”, ed. 2005
„…Făcut bine! Dat frânele guvernului în mâinile parveniților, meniți din concepțiune a fi slugi și educați într-un mod cum să poată scoate lapte din piatră cu orice preț!” scrie prozatorul român Nicolae Filimon (1819-1865) în cartea sa „Ciocoii vechi și noi”, cu subtitlul sugestiv „Ce naște din pisică șoareci mănâncă”.
Ei nu-i chiar așa, nu-i fix așa, e chiar pe lângă! Fiindcă suntem în alte vremi. Nu-i așa?
Îmi amintesc cum imediat după Revoluție am vorbit la telefon cu un scriitor. El era în capitală, eu în provincie. Și entuziasmată i-am spus că am scăpat de teroare, de dictatură, hoție, prefăcătorie etc. Omul, mai în vârstă, scăpat de anii naivității, mi-a răspuns: „Nu cred că este așa de bine! Nu te entuziasma, vor veni alții mai flămânzi de putere și de bani și tot alții îi vor înlocui, din ce în ce mai flămânzi oamenii vor fi, unii de mâncare, alții de parale …” I-am reproșat că-i plac snoavele… Și discuția noastră s-a încheiat cu sfatul lui de a mă gândi bine… Mi-au rămas aceste cuvinte în minte mult timp, ca un refren…
Era seară… Rămasă singură în odaie, gândul mi-a fugit la un sfătuitor de seamă, filozoful care spunea că omul gândește bine atunci când nu-l stingherește nimic: „nici auzul, nici văzul, nici o durere, nici vreo plăcere; când sufletul rămâne singur-singurel; când lasă în pace trupul…” Numai atunci spunea el – filozoful –, omul poate simți realitatea. Era o îndemnare la aprofundare și clară vedere…
Dar mă întorc la spusele scriitorului Nicolae Filimon că „nimic nu este mai periculos pentru un stat ce se voiește a se organiza, decât a da frâiele guvernului în mâna parveniților, educați într-un mod cum să poată scoate lapte din piatră cu orice preț”. El asemuia pe unii inamici ai onoarei și ai virtuților cetățenești – „vulpi cu două picioare care întrec în ipocrizie și vicleșug pe cele cu patru picioare”.
Parcă nu a trecut mult timp de atunci, sau vremurile se rotesc și am ajuns în punctul în care oamenii nu mai au personalitate, onoare, devin versatili, se duc după vântul care bate, schimbându-și părerile. Un exemplu este avocatul poporului, adică „Instituția Avocatul Poporului”, una dintre structurile instituționale relativ noi, create prin Constituția din 1991, alături de Curtea Constituțională și având drept scop apărarea drepturilor și libertăților persoanelor fizice în raporturile acestora cu autoritățile administrației publice. Până acum taciturn, dintr-o dată Avocatul poporului devine avocatul unui partid, mai mult, al șefului de partid căruia îi apără interesele prin contestarea la Curtea Constituțională a legii 90/2001 care interzice unui condamnat penal să ocupe funcții în guvern. Cu ce scop? Se pare că acela de nerespectarea legii existente și crearea unei căi penalilor, de a ocupa funcții în conducere. În ce lume ne aflăm? S-a stat la pândă și se încearcă o lovitură? De ce mai spuneau filozofii antici că o lege, bună sau rea trebuie respectată? De ce poporul nostru credea în proverbul „unde-i lege nu-i tocmeală”, când începem, iată, a ne tocmi?
Și se povestește că pe vremuri parveniții erau la început slugoi, dar astăzi se ivește dintr-o dată câte unul doritor a se cățăra în ierarhia conducătorilor, își permite să insulte, să-și manifeste cu nerușinare orgoliul ca și cum ar fi numai el atotcunoscător, atotfăcător. Pare a fi o lipsă de bun-simț, de respect pentru oamenii care sunt educați și care doresc să ne fie exemplu și să arunce semințe bune pe terenul otrăvit de discursuri goale, țâfnoase, impertinente, cu iz dâmbovițean.
Înțelepții vorbeau cândva despre „părerea justă și știința”, adică adevărul, dreptatea și cunoașterea, necesare oamenilor de stat, conducătorilor. Cel care se crede atotcunoscător, lipsit total de modestie (de unde?) măsluiește realitatea, o confundă cu necesitatea și cu posibilitatea. Un talmeș-balmeș.
Revin la autorul cărții care avea un crez, o conduită frumoasă, fiu de preot fiind, și care amintea că de acum două mii de ani Platon vorbea despre calitățile necesare unui om onest și modest: „bine născut, crescut în frica lui Dumnezeu, și din copilărie până la maturitate să trăiască înconjurat de oameni virtuoși și drepți”. De unde? Iată omul! Omul surprizelor!
Tupeul este definit în dicționar ca fiind îndrăzneală, cutezanță care întrece limita cuvenită; obrăznicie, impertinență. Tupeistul este cel lipsit de bună-cuviință sau de respect; obraznic, insolent. Arhimandrit. Simeon Kraiopoulos, cel care a scris multe cărți de înțelepciune, spune că în zilele noastre „omul s-a mândrit și, din pricina egoismului său, din evlavios și smerit față de Dumnezeu a devenit obraznic, impertinent, semeț”. Deci, se poartă! Se știe că tupeul, orgoliul nemăsurat este însușit prin educație, este în strânsă legătură cu egoismul și folosit pentru a domina.
Iar Biblia ne spune că „mândria merge înaintea pieirii, și trufia merge înainte căderii”.
Cum de avem parte de atâția oameni impertinenți și cum de nu sunt puși la punct de oamenii cinstiți și bine crescuți, cei care au reprezentat poporul nostru dintotdeauna? Sau mai sunt unii care cred în „măreția și tupeul” afișat și așteaptă idei, fapte pentru a li se îmbunătăți viața? Sau, răbdători fiind, oamenii așteaptă să vadă până unde merge nesimțirea, orgoliul?
Și ca să trec la povestire, întruna din nuvelele din „Ciocoii vechi și noi”, cu acel subtitlu sugestiv „Ce naște din pisică, șoareci mănâncă”, personajul principal Dinu Păturică, ambițiosul ciocoi, pregătise o cină la care invitase pe cei mai apropiați amici ai săi. Și din vorbă în vorbă, chefuind, îi învăța pe amici cum să se înavuțească. Ei tot îi spuneau că nu înțeleg, chiar după ce le arătase tabele cu cifre din care ei să poată înțelege cum să câștige sume însemnate, numai să știe „să pipăie lucrul cum se cade”. Și în încheiere, „răsucindu-și mustața și surâzând cu mândrie” le spuse: „Așa, dragii mei, trebuie ca fiecare dintre voi să se facă om de lumea nouă, ca să știe a fura cloșca dupe ouă”.
Vavila Popovici – Carolina de Nord
