Spitalul „Sf. Spiridon” din Iași, această fortăreață a medicinei cu miros de naftalină, zugrăveală scorojită și nervi tociți, continuă să-și conserve renumele de muzeu al practicilor sanitare care ar face și un pacient optimist să își comande preventiv coroana funerară. Iar dacă vreun jurnalist ar avea vreodată răbdarea să scrie complet tot ce vede aici, probabil că ar cere imediat un exorcist, nu un control. Până la o astfel de epurare totală, Spitalul „Sf. Spiridon” reușește încă să confirme temerile pacienților: birocrație, lipsă de respect și discrepanțe scandaloase în modul în care funcționează actul medical în această unitate spitalicească.
Cea mai recentă sesizare ajunsă la redacția AgoraPress privește Clinica de Diabet, loc ce pare conceput nu pentru tratarea bolnavilor, ci pentru testarea limitei lor psihice. Accesul în această fortăreață a mizeriei sanitare se face pe bază de cod de acces, ca și cum ai intra într-un laborator secret cu viruși letali sau, cel puțin, într-o secție de cobai umani unde doar zumzetul neonului mai ține de urât bolnavilor, ca și cum aceștia ar fi pericole, nu oameni aflați în nevoie.
Clinica de Diabet, între uși încuiate și consultații refuzate
În spatele ușilor de PVC și a alarmelor care fâșâie la fiecare intrare nu găsești însă rigoarea unui centru de excelență, ci ,conform celor care trec zilnic pe acolo, un amestec haotic de personal nepăsător, atitudine ostilă și indiferență administrativă. Pacienții vorbesc despre „haos cu halate albe”, un loc în care profesioniștii reali sunt excepția, iar restul personalului pare pierdut între reguli inventate și propriile limitări.
Potrivit pacientului care ne-a contactat , atmosfera acestei clinici este dominate de o specie aparte de cadre medicale: „uscături” cu halate imaculate, dar cu răbdarea, empatia și profesionalismul uitate în alt secol, combinate cu o categorie estetică de angajate preocupate mai mult de filtrele de pe telefon decât de glicemia oamenilor.
Printre aceste personaje, rareori își face apariția și câte un medic adevărat, profesionist, cu jurământul lui Hipocrate încă neșters de praf. Dar șansa de a da peste un astfel de om e comparabilă cu probabilitatea de a găsi un scaun liber în Urgențe: teoretic posibil, practic improbabil.
„Veniți la Ambulatoriu. 3 luni minim. Nu aveți nicio șansă mai devreme.”
Pacientul nostru, doritor de o simplă consultație, nu transplant de pancreas, s-a lovit de un răspuns care i-a ridicat glicemia instant: „Trebuie să mergeți în Ambulatoriu să vă programați. Trei luni. Înainte de aest temen nu vă poate vedea nimeni.”
Atât i s-a spus. Nicio explicație. Nicio soluție. Nicio urmă de interes profesional. Doar un „nu se poate”, aruncat cu nonșalanța cu care dai o frișcă de pe prăjitură.
În loc să primească răspunsuri medicale, a primit un refuz administrativ, livrat sec de o doctoriță a cărei identitate nu merită să-i fie pomenită, dar al cărei comportament l-a lăsat fără cuvinte.
Trei luni pentru o consultație de specialitate într-un spital universitar nu sunt doar o statistică tristă, ci de cele mai multe ori o condamnare. Pentru mulți pacienți cu diabet, trei luni pot însemna agravarea bolii, complicații sau chiar internări în regim de urgență.
Un alt cabinet. 15 minute de așteptare. Consultație completă. Profesionalism.
Omul, ascultător, s-a dus la Ambulatoriu. Dar, în locul cabinetului recomandat, s-a oprit, la noroc sau inspirație divină, în fața altui cabinet de diabetologie. A așteptat politicos un sfert de oră, cât au intrat doi pacienți înaintea lui, apoi a fost primit.
Aici, lucrurile au luat o întorsătură care ar merita pusă în vitrină, la rubrica „Uite că se mai poate!”. A intrat fără scenarii, fără portari, fără ceremonii birocratice. A găsit-o pe medicul Corina Socol, care, potrivit pacientului, a exemplificat exact ceea ce Spitalul „Sf. Spiridon” promite, dar rareori livrează: act medical real.
Consultația a durat 20 de minute. Explicații clare. Recomandări aplicate. Atitudine profesionistă, normală, umană. Fără programări peste trei luni, fără suspendări artificiale ale accesului la îngrijire.
„Doamna doctor Socol m-a consultat, mi-a explicat ce am de făcut și m-a tratat ca pe un om. Mi-am recăpătat încrederea în actul medical. Asta într-un spital unde ți se spune că singura șansăe să fi văzut la anu, dacă mai trăiești”, a relatat pacientul.
O dovadă că, printre uscăciunile care își programează pacienții în calendarul gol ca Sahara, există și medici la Spiridon care își fac meseria și chiar o fac bine.
Între profesioniști și „uscăciuni medicale”. Cum funcționează, de fapt, Spiridonul?
Cazul nu este singular. De ani de zile, structura clinicilor din „Sf. Spiridon” pare ruptă între două lumi – o lume a medicilor dedicați, care își fac treaba cu decență și responsabilitate și o altă lume, în care pacienții sunt împinși de la un birou la altul, tratați cu aroganță sau ignoranță, pierduți prin labirinte birocratice inventate. Nu lipsa resurselor e mereu problema. Ci lipsa de voință, lipsa de respect și lipsa unei culturi profesionale.
De ce este închisă clinica cu cod de acces? De ce pacienții sunt redirecționați inutil? De ce un medic spune „3 luni fără șansă”, iar altul consultă imediat? Aceste întrebări nu sunt doar legitime, sunt obligatorii. Ele trebuie adresate conducerii spitalului, care este obtuză la tot ce vine din partea pacienților, și instituțiilor care ar trebui să monitorizeze calitatea actului medical, dar și acestea au ușile închise
Cazul prezentat arată clar ceva ce pacienții știu deja. La Spiridon poți nimeri fie peste un doctor adevărat, fie peste cineva care face totul să te convingă să renunți. Din păcate, pacienții nu pot alege de la început în ce lume intră, cum este și cazul Clinicii de Diabet de la Spiridon, un loc unde sistemul pune bariere, pacienții sunt tratați cu elasticul iar personalul este o loterie: azi dai peste cineva interesat, mâine peste cineva grăbit să-și termine tura.
Dar există și medici care, prin simplul fapt că își fac treaba corect, reușesc să salveze onoarea unei instituții ce pare abandonată de orice formă de rigoare profesională. Și datorită lor, pacienții mai prind curaj să intre pe ușa spitalului și nu să fugă de el ca de o carantină medievală.
Aida POPA