Paznicii intervin. O asistentă apelează 112. Un telefon filmează tot. Se vorbește de o lovitură. Se vorbește de o amenințare. Se vorbește de o femeie care tremură și un bărbat care urlă. Apoi, în liniștea unei săli de judecată, toată această vâlvă se spulberă în lipsa probelor. Lovitura dispare. Amenințarea nu e suficient de clară. Rămâne doar tulburarea ordinii publice.
Pe 8 aprilie 2021, în jurul orei 17:40, Institutul de Boli Cardiovasculare din Iași devine teatrul unui incident violent și, totodată, hilar. Marcel Vasiliu, însoțitor al unui pacient hipertensiv, intră cu forța într-un spațiu restricționat, destinat doar personalului medical și pacienților. Asistenta Mădălina Bulgaru, în exercițiul funcțiunii, îl roagă să iasă. Cuvintele nu funcționează. Întinde mâna spre el. El răspunde. O atinge? O lovește? O împinge? Răspunsul depinde de cine întrebi și de ce probe ai la dosar.
Într-un minut, situația escaladează. Se ridică vocea. Se adresează injurii. Se sună la 112. Iar Vasiliu filmează totul cu telefonul său.
Pe hârtie, cazul părea clar: agresiune asupra unui cadru medical, amenințări explicite și tulburarea ordinii publice. În rechizitoriu se vorbea despre o lovitură cu pumnul peste mâna asistentei, care ar fi fost observată de o infirmieră. În apelul la 112, victima spune că „a fost lovită cu palma”, apoi modifică relatarea – „cu pumnul”. Iar când vine poliția, adaugă și umărul la lista zonelor agresate.
Analiza probelor video, inclusiv filmarea realizată chiar de inculpate, arată o realitate diferită: un gest reflex, o mișcare de respingere, fără intensitate, fără urme, fără plângeri ulterioare de durere. Mâna presupus „lovită” tastează telefonul, ține mobilul, nu pare afectată.
Martorii spun că au „auzit-o” pe asistenta întrebând „de ce mă lovești?”, dar înregistrările audio nu susțin această replică. Pe camere nu se vede nicio reacție de durere. Nicio retragere, nicio expresie facială sugestivă. Așadar, pentru justiție, nu există „lovire” în sensul penal al cuvântului. Iar infracțiunea cade.
Potrivit martorilor, Vasiliu ar fi spus că „o va prinde pe asistentă și îi va rupe picioarele” și că „o va aștepta la ieșire să o bată”. Numai că aceste declarații sunt neclare, contradictorii și nu apar explicit în probele video sau audio. Nicio replică nu e auzită clar. Martorii recunosc că „nu își mai amintesc exact ce a spus”. Doar că „țipa” și „era recalcitrant”. Instanța concluzionează: „vocabular licențios, dar nu o amenințare penală clară, directă și credibilă”. Într-un stat de drept, chiar și vorbele trebuie probate. Fără o filmare în care să auzi clar o amenințare, fără o replică exactă, infracțiunea nu se poate reține. Și acest capăt de acuzare cade.
Singura faptă care se păstrează este tulburarea ordinii și liniștii publice. Un om a intrat într-un spațiu medical restricționat. A înjurat. A vociferat. A stârnit panică. A fost nevoie de pază. De poliție. De ore de anchetă și martori.
„S-a adresat personalului medical, în special persoanei vătămate, cu jigniri și insulte de o gravitate deosebită”, scrie instanța. Expresii ca „prostituată” și replici de tipul „de ce mă atingi, fă?” au fost rostite într-un loc în care se salvează vieți, nu se gestionează scandaluri. Iar pentru acest comportament, Vasiliu Marcel a fost condamnat.
Într-o epocă în care telefoanele mobile filmează tot și în care fiecare gest e reinterpretat în funcție de unghiul camerei și al percepției, instanțele se văd nevoite să filtreze faptele de percepții, emoții și contradicții.
Asistenta care a fost „atinsă” a continuat să muncească în tura ei. Nu a cerut îngrijiri medicale. A fost abordată ulterior, nu amenințată, ci rugată „să renunțe la plângere”. Nici ea, nici martorii nu au fost intimidați, dar percepția de nesiguranță rămâne.
Unitățile medicale nu ar trebui să devină ringuri de box verbal, iar cadrele medicale nu ar trebui să se teamă că vor fi înjurate sau agresate de aparținători recalcitranți.
În final, săptămâna aceasta, justiția a decis: Vasiliu nu a lovit și nu a amenințat penal, dar a tulburat grav ordinea într-o instituție publică. Iar această faptă este suficientă pentru o condamnare.
Pentru instanță, detaliile contează: gestul reflex, tonul, lipsa durerii, contradicțiile martorilor. Pentru societate, rămâne imaginea unei asistente agresate verbal și a unui om furios care confundă urgența medicală cu o sală de judecată improvizată.
Radu ȘEICARU
