Pe rolul Judecătoriei Iași s-a aflat recent un dosar cel puțin hilar, dacă nu ar fi longevitatea acestuia – o cerere de retrocedare depusă în 1991. Un dosar prăfuit, unul dintre miile care au bântuit postcomunismul. În cazul acestui dosar, statul, prin Primărie și Prefectură, trebuia doar să răspundă. Dar dosarul nu a mai fost văzut de nimeni. Anii s-au rotit. Prefecți schimbați. Primari schimbați. Oameni care au murit între timp. După 34 de ani, nu s-au rezolvat nici măcar formalitățile elementare
Pe 5 aprilie 1991, când România abia învăța să funcționeze democratic, trei cetățeni din Iași cereau retrocedarea unui teren preluat de stat înainte de ’89. Cererea lor avea să devină, în timp, o oglindă a modului în care administrația locală poate transforma justiția într-un labirint fără ieșire. 33 de ani mai târziu, aceeași familie încă așteaptă.
În 2024, după ani de procese, Judecătoria Iași obligă două instituții – Primăria Municipiului Iași și Prefectura Iași, să soluționeze în sfârșit cererea veche din 1991. Hotărârea devine definitivă în octombrie 2024. Este cât se poate de simplu: administrația trebuie să răspundă. Nu să aprobe, nu să retrocedeze automat, doar să soluționeze în condițiile legii. Dar Primăria nu o face.
În februarie 2025, trimite totuși o adresă: recunoaște un debit de 2.500 lei, cheltuieli de judecată. Cere contul bancar ca să plătească suma. Dar nu o plătește. Nu face nici demersurile pentru a soluționa cererea.
În martie 2025, familia e nevoită să treacă la următoarea etapă: executarea silită. Aici intră în scenă unul dintre cele mai bizare episoade administrative ale ultimilor ani. Executarea silită e îndreptată împotriva Primăriei Iași. Dar executorul introduce, printr-o eroare, ca debitor Primarul Municipiului Iași, ca persoană fizică.
Greșeala e evidentă și, în mod normal, se corectează rapid și fără scandal. Executorul o rectifică pe 9 mai 2025, înlocuind „Primarul” cu „Primăria”. Dar în loc ca instituția să respire ușurată că nu se pune problema unei răspunderi personale, Primarul și Primăria formulează contestații împotriva… propriei corectări. Practic, administrația se dă singură în judecată pentru o eroare care, dacă ar fi rămas necorectată, i-ar fi făcut și mai mult rău. Primăria și Primarul cer anularea executării, anularea somației, anularea încheierilor executorului, suspendarea executării și suspendarea provizorie.
Printre argumente se regăsește faptul că Primăria nu are personalitate juridică (deși legea și practica judiciară contrazic parțial această interpretare în materie de executare), titlul executoriu nu ar fi fost pronunțat „în contradictoriu” cu Primăria, executorul ar fi încălcat procedura când a rectificat eroarea după suspendarea provizorie și cheltuielile de executare ar fi prea mari.
Între timp, familia Barsa amintește instanței că are o hotărâre definitivă, are o executare silită admisă, cererea lor a rămas 33 de ani fără răspuns, iar Primăria a recunoscut debitul și a solicitat datele de plată, dar nu a achitat nimic.
În noiembrie 2025, Judecătoria ia decizia că Primarul Municipiului Iași nu are interes să conteste executarea, pentru că după corectarea erorii nu mai este debitor. Contestația Primăriei, privind anularea corectării erorii materiale, este respinsă ca neîntemeiată, rectificarea a fost legală. Cererea de suspendare a executării rămâne fără obiect. Primăria și Primarul sunt obligați să plătească 3.000 lei cheltuieli de judecată.
Cu alte cuvinte, administrația a pierdut timpul public, resursele juridice ale instanței și banii contribuabililor… ca să se opună unei hotărâri care oricum trebuia executată. Iar familia Barsa? Încă nu primește soluționarea cererii din 1991.
Cazul Primăriei Iași este emblematic: o instituție mai preocupată să conteste forma decât să respecte fondul. În loc să soluționeze cererea, preferă să deschidă procese paralele; în loc să achite 2.500 lei, ajunge să achite 3.000; în loc să respecte o hotărâre definitivă, invocă excepții de procedură.
În România, executarea unei hotărâri împotriva unui cetățean poate dura luni. Când debitorul este însă statul, uneori durează decenii. Iar acest dosar arată încă o dată că administrația nu greșește doar prin ceea ce face, ci mai ales prin ceea ce nu face. Cererea din 1991 încă își caută răspunsul.
Radu SEICARU
