Moartea unei octogenare a devenit, în loc de tragedie, un exrcițiu contabil cu coroane fără bon, pomeni cu pretenții de nuntă și rude descoperite brusc, toate cu ochii pe plafonul RCA. Între colivă și restaurante „selecte”, între lacrimi declarative și sume cu șase zerouri, doliul a fost transformat într-un business de familie, cu tarife diferențiate pe grad de rudenie și cu RCA-ul pe post de sponsor involuntar. Justiția a fost chemată nu doar să stabilească vinovăția, ci și să decidă cât valorează o suferință, cine are dreptul să o factureze și până unde ține compasiunea înainte să devină hămeseală după bani. Acest proces a demonstrat că sistemul este mai vigilent la excesele funerare decât la pedepsele pentru ucidere din culpă și o moarte care, în loc să aducă decență și tăcere, a scos la iveală reflexul românesc de a stoarce până la ultimul leu dintr-o tragedie, cât timp mai există o poliță de asigurare de muls. În timp ce doliul s-a evaluat în milioane, iar durerea s-a împărțit pe cap de arbore genealogic, vinovatul a plecat acasă cu o condamnare cu suspendare. O lecție clasic românească: viața valorează puțin, dar moartea, dacă e asigurată, poate scoate bani frumoși.
Moartea unei femei de 83 de ani, lovită pe trecerea de pietoni, într-o dimineață de decembrie, a fost rapid îngropată sub coroane, pomeni la restaurant și pretenții financiare care au depășit cu mult dimensiunea unei tragedii umane. În sala de judecată, doliul s-a măsurat în sute de mii de lei, iar suferința a fost împărțită pe grade de rudenie, cu tarife diferite.
Dosarul accidentului de pe strada Sărăriei din Iași – un caz clar de ucidere din culpă, comis Vasile Cocoș, de un șofer Bolt care circula cu 45 km/h într-o zonă limitată la 30, s-a transformat, pe latura civilă, într-o radiografie crudă a modului în care moartea poate deveni monedă de schimb. Nu pentru vinovat, ci pentru niște rude hămesite după bani.
De la catafalc la banchet
Instanța de fond a fost pusă în fața unei cereri de daune materiale de 100.000 de lei pentru cheltuieli de înmormântare. O sumă care ar face invidioase multe nunți. Problema? Lipsa probelor. Facturi, bonuri, contracte – aproape nimic. În schimb, au existat martori care au vorbit despre o înmormântare „mare”, cu peste 200 de participanți, pomeni organizate la restaurante cunoscute din oraș și o mobilizare logistică demnă de un eveniment de protocol.
Judecătorul a făcut ceea ce instanțele fac rar, dar ar trebui să facă mai des: a separat cheltuiala necesară de spectacol. A acordat 15.000 de lei pentru costurile minimale ale unei înmormântări decente și a respins restul ca nedovedit. A fost un semnal clar că justiția nu este casă de marcat pentru excesele funerare. Semnalul n-a ținut mult.
Apelul și extinderea doliului
La Curtea de Apel, lucrurile au căpătat altă dimensiune. Nu doar copiii victimei au cerut bani – ceea ce este firesc, ci și un întreg arbore genealogic: nepoți, nepoate, soră, pe numele lor de scenă Trifan Ştefan, Cozma Natalia, Vîrna Tuta, Cozma Romica Sebastian, Barnoschi Lenuţa, Pektas Aurora, Ionescu Petrişor, Ionescu Ioan, Carp Mihaela, Carp Gheorghe, Carp Liliana sau Carp Petruţa. Unii au cerut 200.000 de lei, alții 400.000 sau chiar 500.000 de lei daune morale. În total, pretenții de ordinul milioanelor.
Argumentul a fost unul standard: durerea. O durere reală, fără îndoială. Dar instanța a fost pusă în situația de a evalua intensitatea suferinței pentru rude care, în multe cazuri, nu au putut demonstra o relație apropiată, constantă, cu victima. Rezultatul? Curtea a decis să acorde 10.000 de lei fiecăruia, un cuantum simbolic, menit mai degrabă să recunoască pierderea decât să o monetizeze.
În schimb, pentru copiii victimei, daunele morale au fost majorate la 100.000 de lei fiecare. O sumă considerabilă, dar care rămâne în limitele practicii judiciare atunci când există dovezi clare ale unei relații afective intense.
Asigurarea, vaca de muls
În centrul tuturor acestor pretenții stă o entitate impersonală și convenabilă: asigurătorul RCA, aflat între timp în faliment, reprezentat de lichidatorul judiciar. Pentru mulți dintre cei care s-au constituit părți civile, miza nu a fost atât răspunderea șoferului, cât plafonul poliței.
Este un tipar tot mai des întâlnit în dosarele de accidente mortale: lista părților civile se lungește pe măsură ce se clarifică cine plătește. Nu inculpatul, nu familia lui, ci o companie de asigurări – sau ce a mai rămas din ea. Moartea devine, astfel, o oportunitate contabilă.
Instanțele încearcă să traseze o linie fină între compasiune și îmbogățire fără just temei. Nu reușesc întotdeauna. În acest caz, însă, judecătorii au lăsat urme vizibile ale acestei lupte: reduceri drastice, respingeri motivate, apeluri admise doar parțial.
Vinovatul, paradoxalul învingător
În tot acest tablou, aproape că se pierde din vedere inculpatul. Șoferul care a ucis un om pe trecerea de pietoni a primit, în final, 3 ani de închisoare cu suspendare. Deși avea antecedente rutiere, deși nu a frânat, deși circula peste limita legală. O pedeapsă care spune multe despre indulgența sistemului față de uciderea din culpă.
Paradoxal, în timp ce familia victimei s-a luptat pentru sume tot mai mari, vinovatul a scăpat de închisoare efectivă. Justiția românească pare să fie mai severă cu calculele contabile decât cu viețile pierdute.
O înmormântare faraonică nu face durerea mai mică. Nici sumele cu multe zerouri nu aduc alinare reală. Iar atunci când justiția este forțată să taie din pretenții, nu o face din lipsă de empatie, ci din nevoia de a păstra un echilibru fragil între dreptate și decență.
Paul LOVIN
