În timp ce statul clamează recuperarea prejudiciilor și toleranță zero față de evaziune, la Tribunalul Iași milioane de lei se evaporă prin sentințe care absolvă, pe bandă rulantă, administratorii de orice răspundere. Fostul viceprimar Constantin Adăscăliței este cel mai grăitor exemplu. Deși ANAF a demonstrat un tipar clar de neplată intenționată și un pasiv de aproape un milion de euro, judecătorul-sindic a decis că nimeni nu datorează nimic. Și nu e o excepție, ci un mecanism care funcționează perfect într-o singură zi de judecată, cu statul învins și contribuabilul pus să plătească nota pentru huzurul unor milionari
În timp ce statul român anunță constant „lupta împotriva evaziunii” și „recuperarea prejudiciilor”, realitatea din sălile de judecată arată cu totul altfel. La Iași, o serie de hotărâri pronunțate de judecătorii sindici, în cursul unei singure zile, ridică semne serioase de întrebare despre eficiența mecanismului de tragere la răspundere a administratorilor care lasă în urmă datorii uriașe către bugetul public.
Cel mai elocvent caz este cel al fostului viceprimar Constantin Adăscăliței, administrator al mai multor societăți comerciale, care a reușit să scape de plata unui pasiv de aproape 5 milioane de lei (echivalentul a aproximativ un milion de euro) către ANAF.
Pomelnicul lui Adăscăliței și flitul dat ANAF-ului
Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași a cerut explicit instanței atragerea răspunderii personale a lui Constantin Adăscăliței, invocând neplata sistematică a obligațiilor fiscale încă din 2021, titluri executorii emise pe bandă rulantă, folosirea unor bilete la ordin fără acoperire, crearea artificială de creanțe între firme dintr-un grup coordonat de același administrator, continuarea activității deși societatea se afla în insolvență prezumată sau folosirea banilor societății în detrimentul creditorului bugetar.
ANAF a demonstrat că, în anii anteriori insolvenței, una dintre firmele controlate de Constantin Adăscăliței dispunea de lichidități suficiente pentru a-și achita datoriile, dar administratorul a ales să nu o facă. Mai mult, s-a arătat că insolvența nu a fost rezultatul unor factori externi, ci al unui management intenționat defectuos.
Cu toate acestea, judecătorul-sindic a respins ca nefondată acțiunea în antrenarea răspunderii personale. Asta înseamnă că statul s-a mai ales cu o pagubă , iar fostul viceprimar rămâne fără nicio obligație financiară.
Un tipar care se repetă: „scăpați basma curată” într-o singură zi
Cazul Adăscăliței nu este singular. Într-o succesiune de dosare soluționate la Tribunalul Iași, aproape toate cererile ANAF de atragere a răspunderii personale au fost respinse. Este vorba de dosare în care au fost vizați afaceriștii Ienceanu Codrin & Honcu Alexandru Petronel – datorii de 69.216 lei – respingere totală; Lungu Mihaela Felicia – pasiv de peste 963.000 lei -respingere; Pop Valeria Ana – datorii de peste 200.000 lei – respingere; Sipoteanu Ana Maria – pasiv de peste 1,5 milioane lei –respingere sau Stănescu Roxana – exonerată complet într-un dosar de peste 1,2 milioane lei.
Singura excepție notabilă este Gosman Andrei Cezar, obligat să acopere pasivul societății falite. Un caz singular într-o mare de achitări civile, petrecute într-o singură zi.
Milioane pierdute, nimeni nu e vinovat
Toate aceste dosare au un element comun – ANAF este creditor majoritar (peste 80–90%), datoriile provin în principal din taxe și contribuții reținute la sursă, administratorii au condus firmele ani la rând fără să plătească statului iar după faliment, răspunderea personală este respinsă.
Practic, falimentul devine o strategie de ștergere a datoriilor, iar Legea 85/2014, concepută pentru a sancționa comportamentele abuzive, ajunge să fie aplicată strict formal.
Într-o “justiție captivă“ probele contabile și fiscale detaliate prezentate de ANAF nu sunt suficiente pentru a demonstra „intenția”, biletele la ordin fără acoperire și creanțele fictive nu sunt de ajuns să atragă răspunderea, aproape toți administratorii ies nevinovați, prejudiciul rămâne exclusiv în sarcina statului, iar Legea insolvenței este aplicată selectiv. În tot acest paradox grotesc, afaceriștii țepari sunt protejați de stat, iar oalele se sparg în capul contribuabilului.
Fiecare milion „iertat” în instanță înseamnă mai puțini bani pentru spitale, mai puțini bani pentru școli, taxe mai mari pentru cei care nu pot intra în insolvență „strategică”.
Cazul Constantin Adăscăliței și seria de hotărâri similare conturează imaginea unui sistem în care falimentul spală răspunderea, iar statul pierde constant, fără drept de apel real. Până când aceste practici nu vor fi analizate public și instituțional, „lupta cu evaziunea” va rămâne doar un slogan.
Paul LOVIN
