La 167 de ani de la Unirea Principatelor Române, unul dintre simbolurile locale ale acestui moment istoric – monumentul de la Castanul Unirii din Vișan, comuna Bârnova, se află într-o stare avansată de degradare, ajungând, recent, să fie aproape complet distrus. Cazul scoate la iveală ani de nepăsare, lipsă de asumare instituțională și o comunicare publică plină de neclarități și contradicții.
Castanul Unirii nu este un simplu copac sau un monument decorativ. Pentru comunitatea din Vișan, el reprezintă un reper identitar, un loc al memoriei colective, asociat cu ideea de unitate și istorie națională. Cu toate acestea, spre deosebire de alte localități din țară unde astfel de simboluri sunt puse în valoare și protejate, la Bârnova monumentul a fost abandonat treptat.
Fotografii realizate anul trecut arată un monument încă în picioare, dar vizibil degradat. În prezent, imaginile recente indică prăbușirea acestuia, ceea ce ridică o întrebare esențială: când și cum s-a ajuns aici?
Reprezentanți sau susținători ai administrației locale susțin că se „încearcă” depunerea unui proiect de restaurare, însă acest demers ar fi blocat de situația juridică a terenului, care ar aparține unei persoane private. Soluția avansată: un eventual schimb de teren, urmat de un proiect de parc și restaurare. Problema este că aceste explicații apar abia după distrugerea monumentului, nu înainte.
Mai mult, alte voci din comunitate contrazic versiunea oficială, afirmând că terenulnici măcar nu ar fi fost retrocedat și că degradarea deliberată ar fi avut drept scop eliberarea zonei pentru o eventuală construcție imobiliară. Sunt acuzații grave, care, în lipsa unor clarificări oficiale ferme, rămân să planeze asupra administrației locale.
O altă explicație apărută în spațiul public vorbește despre un „accident”: cai lăsați nesupravegheați, cu lanțuri, care s-ar fi încurcat în jurul monumentului, provocând dărâmarea acestuia. Chiar dacă această variantă ar fi reală, ea nu exonerează autoritățile. Dimpotrivă, ridică o întrebare și mai gravă: cum este posibil ca un monument istoric să nu fie protejat, împrejmuit sau monitorizat, astfel încât să poată fi distrus de animale?
Numeroși cetățeni reclamă un aspect esențial: lipsa de prevenție. De ce nu s-a intervenit atunci când degradarea era evidentă? De ce se discută despre proiecte doar după ce monumentul a fost pus la pământ? Această abordare „post-factum” a devenit, din păcate, un tipar. Un monument istoric nu se distruge într-o zi. El se pierde în ani de indiferență, iar prăbușirea finală este doar ultimul act.
Reacțiile localnicilor sunt dure și încărcate de frustrare. Se vorbește despre „nepăsare”, „vorbe goale”, „resetul” necesar al administrației și chiar despre schimbarea conducerii locale. Tonul poate fi uneori excesiv, dar mesajul de fond este clar – comunitatea se simte ignorată.
Castanul Unirii a ajuns un simbol nu doar al trecutului, ci și al eșecului administrativ prezent.
Aida POPA
