Cu o carieră fabuloasă, marcată de numeroase concerte susținute în Europa, SUA și Asia, detașându-se aici un spectacol prin care, la doar 17 ani, a uimit publicul select al Scalei din Milano, Marius Mihalache este un muzician care impresionează nu numai prin energia fulminantă a prezenței sale scenice, ci și prin concepția sa despre rolul artei în viața și conștiința unei societăți. Discipol al celebrului Chick Corea, mereu în preajma unor vedete de talie internațională, laureat UNITER, Marius Mihalache poate fi definit drept un artist care, printr-un har dublat de respectul față de muzică și public, își urmează cu succes menirea de a căuta permanent noi împliniri estetice, bucurându-și fanii cu experiențe sonore cu totul speciale.
– „Eu nu muncesc niciodată. Dumnezeu m-a privilegiat în această viață să trăiesc cel mai frumos vis”, spuneați într-un interviu pentru Cancan. Când a început acest vis al muzicii și cum v-ați dat seama că e cel mai frumos lucru care vi se putea întâmpla?
– Pentru mine muzica nu e o meserie, nu e un job. Pentru mine muzica e un stil de viață, așa că nu poți spune că muncești atunci când mănânci, când te speli sau când te îmbraci. Muzica face parte din tine, e o prelungire a ta. Din acest motiv spun tot timpul că eu n-am muncit nici o oră în viața mea. Muzica e în permanență cu mine. Fiecare secundă a vieții mele are legătură cu muzica. Acest vis nu a avut început. Nu m-am gândit niciodată dacă să fac muzică. Pur și simplu asta fac de la 3 ani. M-am născut într-o familie de muzicieni unde toată lumea trebuia să facă muzică. Cred că e cea mai frumoasă viață pe care o am… să “vinzi” emoții, să “hrănești” suflete, să vezi oameni care plâng, râd, oameni care vin la concertele tale de la mii de kilometri, e o satisfacție ce nu poate fi descrisă în cuvinte.
– Într-un alt interviu, de data asta pentru Cinemaraton, ați amintit despre primele dumneavoastră producții de muzică de film, cele pentru Asfalt Tango și, desigur, Filantropica. M-a frapat extrema preocupare pe care o arătați despre rolul muzicii în compoziția unui film, despre cât de important este ca această muzică să fie dozată, perfect insinuată în cadrul secvențelor, să nu dubleze replicile sau jocul actoricesc, ci să le completeze. În primul rând, cum a fost colaborarea cu Nae Caranfil? Apoi, cum intuiți acele momente propice inserării pasajelor muzicale? Poate muzica să schimbe mult în bine calitatea unui film sau, dimpotrivă, să-l ruineze? În timp ce compuneți muzica de film, de ce informații aveți nevoie? Citiți atent scenariul, discutați cu regizorul, cu actorii, cu directorul de imagine?
– Muzica de film e o altă pasiune a vieții mele. În general, ca să poți face muzică trebuie să știi care e scopul ei, ce vrea ea de la noi. Trebuie să îți pui întrebări: de ce o piesă are succes și alta nu, chiar dacă amândouă sunt la fel de bune sau de proaste, sau nici nu contează cum sunt. Trebuie să știi că scopul muzicii este acela de a transmite o emoție, o energie, o stare. Toate aceste lucruri le simțim dacă muzica respectivă corespunde cu valorile în care credem și care ne formează pe noi ca oameni. Numai așa ne emoționează muzica. Altfel, nu o înțelegem sau spunem că e interesantă. Din acest motiv, există atât de multe stiluri de muzică. Pentru că noi, oamenii, suntem diferiți. Sigur, avem un set de valori colective, dar și alte seturi de valori individuale. Dacă reușești să pătrunzi în acest labirint, oamenii devin dependenți de muzica ta. Cum reușești acest lucru? Expunând propriele tale valori în care crezi, propriile tale lucruri care te emoționează. Dacă ești sincer cu tine, cu siguranță vei găsi o mulțime de oameni care vor vibra la emoția ta.
Muzica trebuie înțeleasă, nu judecată.
Muzica de film are alte caracteristici. Aici nu mai lucrăm cu propriile noastre valori. Aici trebuie să exprimăm energii și emoții exterioare. Muzica trebuie să intervină acolo unde imaginea nu poate transmite emoția, starea, așa cum dorește regizorul. Sunt anumite situații în care nu poți numai prin imagine să transmiți mesajul total și aici muzica intervine pentru a putea simți mesajul complet. Evident că, dacă muzica nu respectă aceste lucruri, poate distruge filmul. Muzica îți poate induce o stare ce poate trece de imagine.
– De ce muzica tradițională balcanică are nevoie de o adaptare pentru public prin folosirea de sonorități moderne, diferite de esența sa? Oare nu se transformă ea într-un produs comercial prin această altoire cu sunete care nu-i sunt specifice?
– Vedeți, când spunem tradițional, ne raportăm la o anumită perioadă a muzicii ce a intrat în conștiința colectivă. Unii se raportează la perioada interbelică, alții la anii 70-80. Cam pe aici. Muzica a existat și înainte de aceste perioade. Iar ceea ce considerăm noi acum tradițional și autentic, bunicii noștri considerau că este modern și se rupe de muzica tradițională. Muzica, ca orice alt domeniu, evoluează, nu stagnează, muzica e în continuă mișcare. Timpul o să cearnă și într-un final o să rămână lucrurile de valoare, cele care au sens. Muzica nu e decât un instrument prin care noi, muzicienii, transmitem o stare. Nu contează că o fac cu un calculator sau cu un pian, important e să existe emoția artistică.
– Ați cântat multă vreme în celebrul local Șarpele Roșu. Cum era atmosfera acolo, având în vedere că era frecventat de nume mari din domeniul artei, mari actori, printre care, de pildă, Ștefan Iordache, care v-a îndrăgit foarte mult?
– Șarpele Roșu reprezintă piatra de temelie a formării mele profesionale. Aici am întâlnit și am reușit să cunosc câțiva giganți ai culturii românești. Ștefan Iordache, Gheorghe Dinică, Nae Caranfil, Fănuș Neagu sunt doar câteva nume din ceea ce însemna elita culturală a acelei perioade. Am avut șansa să fiu poate ultima generație când cuvântul unei elite CONTA. Din păcate, azi nimeni nu mai bagă în seamă opinia unui om de cultură sau unui om care reprezintă ceva în domeniul său. Numai o privire a lui Ștefan Iordache îți putea schimba cariera. Ce să zic, vremuri romantice când castele nu se amestecau. Azi, din păcate, fiecare prost are un cuvânt de spus, iar dacă are și like-uri e mult mai important decât orice entitate culturală. Trăim epoca în care toți suntem la grămadă și reușesc doar cei care dau din coate mai tare. Trist… Sper ca această perioadă să se închidă și să revenim la o ordine bazată pe studiu, muncă, talent. Altfel…
– De foarte multe ori, ați mărturisit despre visul dumneavoastră, din fericire împlinit, de a cânta cu celebrul Chick Corea. Ce vă atrăgea la acest imens muzician și ce ați deprins din experiența colaborării cu el?
– Chick Corea mi-a schimbat definitiv modul de a gândi. L-am întrebat ce școală mi-ar recomanda să fac în SUA. Răspunsul lui a fost: “Poți face ce școală vrei tu, dar răspunsurile le vei găsi în tine. Școala nu-ți poate da răspunsul. Școala îți poate da instrumentele necesare pentru a scoate răspunsul din tine. Caută în interiorul tău și atunci vei ști dacă mai ai nevoie de o altă facultate în SUA”. Superb, nu?
– Care credeți că e secretul muzicii de sorginte balcanică de reușește să pătrundă în zonele cele mai elitiste, să le facă să tresară și să le stârnească admirația, precum a fost și spectacolul pe care l-ați făcut la 17 ani în legendara La Scala din Milano, chiar dacă acolo ați adaptat pentru țambal piese ale unor titani ai muzicii clasice?
– Muzica e o stare. La fel ca în viața de zi cu zi, unde trăim fel și fel de stări, la fel avem nevoie și de muzică în diferite stări. Dacă suntem într-un cadru mai intim, cu iubita la gura șemineului, ar merge foarte bine o muzică clasică. Dar dacă suntem cu prietenii la un șpriț, parca n-ar strica o muzică lăutărească. Vedeți? Omul are nevoie de toate aceste stări pe care muzica ți le poate oferi. Asta nu înseamnă că dacă aseară la un șpriț am ascultat și am dansat pe manele, a doua zi când mă trezesc iau micul dejun cu manele în fundal. Nu, totul e de stare. De aici și succesul unui gen de muzică. Primesc starea de care am nevoie la acel moment? Atunci e cea mai bună muzică.
– Cum privește viața un muzician? Este atent la fiecare sunet, la fiecare imagine, la fiecare scenă aparent banală pentru un om obișnuit, în ideea că din astfel de secvențe se poate naște o compoziție muzicală de valoare?
– Sigur că sunt foarte atent la amănunte, dar nu trebuie să pierd niciodată ideea pentru care m-am apucat să fac piesa. Prea multe detalii te pot îndepărta de la vibe-ul piesei, de la acea stare de care vorbeam eu. Lucrurile trebuie să fie cât mai naturale. Să iasă din tine, să te contopești cu muzica. Și ca să-ți iasă așa ceva, trebuie să nu minți. Trebuie să fii sincer cu tine pentru că publicul simte imediat când minți și te taxează de nu te vezi. Publicul nu caută perfecțiune. El te vrea pe tine ca artist, așa cum ești tu, cu bune și cu rele.
– După proiectul de succes „Săftița”, în ultimii doi ani ați susținut mai multe concerte sub genericul „Întoarcere la origini”. Aveți conturată ideea unor noi proiecte sau, deocamdată, e devreme de discutat despre asta?
– Cu Săftița am obținut un premiu UNITER pentru cel mai bun spectacol muzical. Acum promovez un concert ce vorbește despre identitatea muzicală românească și anume “Întoarcere la Origini”. Eu consider că suntem cu toții români pentru că aderăm împreună la câteva seturi de valori atât colective, cât și individuale. Dacă nu avem grijă de aceste lucruri și vom fi invadați de valori din alte culturi, din păcate vom dispărea ca identitate. Nu vom deveni nici germani, nici americani. Vom dispărea. Și cred că e de datoria noastră, a tuturor, să ne însușim valorile culturale care ne definesc pe noi ca români. FĂRĂ CULTURĂ DISPĂREM! Așa au dispărut zeci de popoare, renunțând la cultură și lăsându-se asimilate de altele.
Paul LOVIN
