De aproape trei ani, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași încearcă să recupereze de la o firmă mică din industria confecțiilor suma de 53.071 lei, o datorie care, în limbaj bugetar, aproape că nici nu ridică praful de pe masă. Cu toate acestea, instituția a ales o armă juridică dură: acțiunea de atragere a răspunderii personale, adică transformarea administratorului firmei într-un debitor personal al obligațiilor rămase neacoperite în insolvență.
Dosarul, aparent banal, s-a transformat într-o lecție despre cum statul poate acuza grav un administrator fără probe suficiente, cum pandemia a ruinat afaceri mici și cum judecătorul sindic poate demonta pas cu pas o acuzație construită pe supoziții.
Firma administrată de Macovei Doina producea rochii de mireasă, rochii de ocazie și articole vestimentare pentru evenimente, un domeniu dependent în mod direct de HoReCa și de industria evenimentelor. Compania fusese înființată cu doar un an înainte de pandemie.
Prin Decretul nr. 195/2020, evenimentele au fost interzise, activitățile în spații închise restricționate, iar comenzile, dizolvate peste noapte. Furnizorii au întârziat, clienții au dispărut, iar firma abia înființată nu acumulase rezerve financiare pentru a rezista. Rezultatul: insolvență în 2022.
Fiscul a susținut că administratorul ar fi deturnat bani în interes personal, ar fi continuat activitatea în mod vădit păgubitor, „în interes personal” și ar fi gestionat defectuos contabilitatea. Argumentul principal al statului: scăderea disponibilităților bănești și fluctuația stocurilor ar indica faptul că administratorul „a folosit sume nejustificate”.
Dar instanța avea să constate, mai târziu, că trecerea timpului, plățile curente și lipsa încasărilor reprezintă efecte normale ale unei firme aflate sub presiune severă.
Macovei Doina a răspuns punctual, cu o apărare mai coerentă decât acuzarea. Potrivit acesteia, stocurile erau reale, crescute pentru comenzi care se pregăteau (în special măști textile), disponibilitățile au scăzut pentru că firma a continuat să plătească salarii, chirii, utilități, contabilitatea era completă, iar toate documentele au fost predate lichidatorului, niciun leu nu ar fi fost folosit în interes personal iar continuarea activității a fost o încercare legitimă de redresare. Argumentele au fost întărite de lichidator, care a confirmat că stocurile erau existente fizic și au fost evaluate, nicidecum dispărute sau deturnate.
Într-o motivare amplă, judecătorul sindic desface acuzațiile una câte una., susținând Fiscul a venit doar cu presupuneri, generalități și teorii contabile. În final, instanța a hotărât că acțiunea Finanțelor Publice este respinsă ca nefondată, iar reclamanta (statul) este obligată să plătească pârâtei 5.000 lei cheltuieli de judecată.
Într-un sistem în care administrația fiscală rareori își recunoaște greșelile, această hotărâre arată că tribunalul încă mai poate opri un abuz înainte ca el să ruineze oameni.
Radu ȘEICARU
