Un dosar care ar fi trebuit să lămurească o simplă întrebare medicală – dacă invaliditatea unei ieșence există din naștere, s-a transformat într-un maraton judiciar între instanțe. Timp de peste doi ani, o persoană cu handicap grav a fost prinsă între Judecătorie, două Tribunale și Curtea de Apel. Nu pentru fondul cauzei, ci pentru a se stabili cine are voie să judece.
În decembrie 2023, Cotoavă Maria, persoană încadrată în grad de handicap grav, reprezentată de tutorele său legal, Gâza Angelica, a contestat o decizie medicală emisă de Casa Națională de Pensii Publice – Comisia Medicală de Contestații Iași. Decizia stabilea incapacitatea de muncă, dar omitea un element esențial: faptul că invaliditatea ar fi existat din naștere. Această „omisiune” nu e un detaliu tehnic. În lipsa mențiunii, beneficiara nu poate obține pensie de urmaș, un drept vital pentru supraviețuire. Actele medicale ar indica însă clar caracterul congenital al invalidității.
De aici începe povestea. Dosarul este înregistrat inițial la Judecătoria Hârlău. După mai bine de un an, instanța declină competența în favoarea Tribunalului Hârlău. Motivul: natura cauzei – contestație împotriva unei decizii medicale emise în baza Legii pensiilor. Tribunalul Hârlău judecă, dar decide că nu el este instanța competentă. Dosarul este trimis mai departe, la Tribunalul Iași, pentru că pârâta – Comisia Medicală de Contestații – ar avea sediul în acea jurisdicție.
Tribunalul Iași spune exact invers: fiind vorba de un litigiu de asigurări sociale, competența aparține instanței de la domiciliul contestatoarei, adică Tribunalului Hârlău. Rezultatul? Conflict negativ de competență. Dosarul ajunge la Curtea de Apel Iași. Doi ani pierduți pe articole de lege
Curtea de Apel este chemată să decidă nu dacă Maria Cotoavă are dreptate, ci unde ar trebui să fie judecată. În ianuarie 2026, Curtea tranșează disputa: competența revine Tribunalului Iași, pentru că acțiunea nu vizează drepturi de pensie, ci strict o decizie medicală, iar în acest caz contează sediul pârâtului, nu domiciliul reclamantului. Dosarul se întoarce, în sfârșit, la o instanță „competentă”.
Patru instanțe, trei declinări de competență, zeci de pagini de motivare juridică – toate pentru a stabili cine are voie să deschidă dosarul. În tot acest timp, persoana aflată în centrul procesului este încadrată în handicap grav, nu obține pensia de urmaș, nu primește un răspuns pe fond, nu este audiată și nu este citată.
Acest dosar a ajuns să fie pasat între atâtea instanțe pentru că legislația este ambiguă, iar magistrații preferă prudența extremă, pentru că Comisiile Medicale de Contestații funcționează într-o zonă gri: fără personalitate juridică, dar cu efecte decisive asupra vieții oamenilor. După peste doi ani, Curtea de Apel stabilește competența, dar nu stabilește dreptatea unui cetățean vulnerabil.
Radu ȘEICARU
