„Nu cer decât să fiu lăsat să-mi spun punctul de vedere în fața unui judecător. Dar ca să fac asta, trebuie să plătesc aproape cât un salariu întreg. Ce justiție e asta?”
Așa își începea scrisoarea către instanță Sorinel Rapa, un ieșean în vârstă de 36 de ani, șofer cu jumătate de normă și tatăl unui copil de 2 ani. Povestea lui, strecurată printre hârtii judecătorești și paragrafe seci de legislație, ar putea trece ușor neobservată. Dar dacă te oprești o clipă asupra ei, înțelegi: nu e doar despre bani. E despre România. România aceea care te obligă să plătești ca să ai dreptul să vorbești.
Pe 13 august 2025, Sorinel a depus o cerere de ajutor public judiciar. Voia să fie scutit de plata unei taxe de timbru de 2.933 de lei, adică aproape cât tot salariul lui lunar, însumat din două locuri de muncă.
Muncește 4 ore ca șofer la o firmă mică din Iași și are un al doilea contract, tot part-time, cu ECOLOGIC 3R AMBALAJE, o firmă aflată sub patronajul lui Dorulet Iorga, fost candidat la alegerile prezidențiale din 2009. Împreună, cele două contracte îi aduc un venit lunar de 3.398 de lei.
În acte, pare suficient pentru traiul zilnic. În realitate, nu-i ajunge nici pentru a acoperi ratele lunare de 2.880 lei către bănci. Mai adaugă facturile, întreținerea, mâncarea și îmbrăcămintea pentru un copil mic. Apoi, peste toate astea, încă o povară: peste 8.000 de lei, cheltuieli judiciare în dosare penale în care a fost achitat, dar pentru care tot trebuie să plătească. Paradox românesc.
„Oamenii cred că dacă ai fost achitat, ai scăpat. Dar statul tot îți trimite factura”, explica Sorinel Rapa, cum se simte prins într-un sistem care l-a chemat să-și caute dreptatea, doar pentru a-l taxa pentru acest „privilegiu”.
Pe 3 septembrie, Tribunalul Iasi a analizat cererea sa de ajutor public judiciar. Concluzia: cererea a devenit rămasă fără obiect. Nu pentru că omul ar fi câștigat ceva, ci pentru că o instanță paralelă a decis, la 1 septembrie, că el nu mai trebuie să plătească taxa de 2.933 lei. Pe scurt, ajutorul i-a fost acordat automat, într-un alt dosar. Așa că judecătorii din cauza principală nu au mai avut ce decide.
„Parcă am tras un loz și s-a nimerit câștigător. Așa am ajuns să scap de taxă. Nu pentru că cineva a înțeles că nu pot plăti, ci pentru că altcineva, din altă cameră, a considerat altceva. Norocul meu, zic…”
Ce nu spune în cuvinte Sorinel Rapa, dar reiese din dosare, este că povara financiară nu e rezultatul unei vieți iresponsabile. Este rezultatul unui sistem birocratic care, în loc să susțină cetățenii vulnerabili, îi împinge și mai tare spre margine.
Trei împrumuturi bancare îl sufocă lunar. Justiția îl „achită”, dar îl obligă să plătească mii de lei pentru expertize, avocați din oficiu și alte proceduri. Luptă pentru custodia copilului, pentru dreptul de a-și vedea viața pusă în ordine. Și totuși, în toate aceste bătălii, primul obstacol nu e adevărul, ci factura de la Trezorerie.
Cazul lui Sorinel nu e unic. În fiecare lună, zeci de cereri de ajutor public judiciar ajung pe mesele instanțelor ieșene. Cele mai multe vin de la oameni care trăiesc la limita subzistenței, cu venituri modeste, dar cu probleme complexe – partaje, litigii cu angajatori, evacuări, datorii nejuste.Conform unei surse din cadrul Tribunalului Iași, peste 40% din cererile de ajutor public judiciar se referă la scutiri de taxe. Mulți renunță să mai lupte după prima amânare. Alții aleg să plece din țară sau să se resemneze.
Este momentul ca autoritățile să reconsidere serios modul în care se aplică ajutorul public judiciar, pentru că altfel, dreptatea rămâne un lux rezervat celor cu bani.
Radu SEICARU
