O simplă cerere de reconstituire a dreptului de proprietate asupra a 8,5 hectare de teren, situate în extravilanul și intravilanul satului Osoi, comuna Sinești, s-a transformat într-o veritabilă epopee birocratică și juridică, în care urmașii unei familii de țărani se luptă deaproape două decenii cu morile de vânt ale administrației locale conduse de afaceristul Petru Holicov, care deține mii de hectare de teren și ferme, atât el cât și familia sa, în Sinești și în alte comune din județul Iasi.
Deși instanța a recunoscut parțial drepturile familiei Binca și a obligat Comisia Locală de Fond Funciar Sinești la întocmirea documentației pentru o suprafață ridicolă din totalul solicitat – doar 0,33 ha – restul de peste 8 hectare rămâne într-un vid legal și administrativ, din care, cel mai probabil, nu va ieși niciodată. Și asta, în ciuda unei adeverințe oficiale care arată că familia avea în registrul agricol o suprafață de 11,84 ha
Procesul, început oficial în 2023, adună în sala de judecată nu mai puțin de șapte reclamanți, toți urmași ai Cecilia Binca, fiica țăranilor Gheorghe și Maria Binca. Terenul pe care aceștia îl revendică a fost cumpărat cu acte în regulă, încă din 1934, și lucrat până în anii ’90. După Revoluție, terenul a fost ocupat de facto de familie, care l-a exploatat agricol, până în 2019, când acesta a fost, potrivit reclamanților, „luat cu forța” de o asociație agricolă locală, fără acte, dar cu binecuvântarea tăcută a autorităților.
Punctul de plecare al întregului proces este o adeverință emisă în 2014 de Primăria Sinești, care recunoaște că Gheorghe Binca figura în registrul agricol cu o suprafață de 11,84 ha. De aici ar fi trebuit să fie un pas simplu până la emiterea titlului de proprietate. Dar Comisia Locală Sinești, într-un răspuns din 2022, afirmă că „familia Binca nu figurează în registrele agricole” și, prin urmare, nu poate întocmi documentația necesară.
Instanța, sesizată în 2023, notează și ea un paradox: adeverința din 2014 nu este „adeverință de proprietate” în sensul legii, ci doar un document care „atestă” că cineva figura în registrele agricole. Cu alte cuvinte, este o hârtie care recunoaște ceva, dar fără valoare juridică.
Dacă un cetățean obișnuit aduce o hârtie oficială de la o primărie care atestă că a deținut teren, dar comisia locală afirmă că nu există în registre, cine minte și mai ales cine plătește pentru eroarea sau minciuna administrativă? Până acum, nimeni. Dimpotrivă, Comisia Locală de Fond Funciar Sinești a fost obligată doar la plata a 3.600 lei (onorariul avocatului), dar nu și să repare prejudiciul real produs moștenitorilor. Cei 0,33 ha obținuți prin hotărârea instanței din septembrie 2025 sunt o fărâmă din terenul pentru care familia are documente, martori, memorie și răbdare.
Comisia Județeană de Fond Funciar Iași s-a spălat pe mâini de la început, invocând faptul că „titlul se emite doar pe baza documentației primite de la comisia locală”, iar punerea în posesie este responsabilitatea exclusivă a primăriilor. Cu alte cuvinte, dacă comisia locală refuză să trimită dosarul, comisia județeană nu are ce face. Un cerc vicios perfect, în care administrația se autoimunizează împotriva răspunderii.
Legea fondului funciar nr. 18/1991 spune clar că moștenitorii foștilor proprietari pot cere reconstituirea dreptului de proprietate. Dar dacă cererea nu a fost depusă „la timp”, conform unor termene stabilite în 1998 și 2005, dreptul dispare. Nu contează că ai acte, nu contează că e terenul familiei tale. Dacă nu ești în „sistemul” funciar, nu exiști. În cazul familiei Binca, doar bunicul Gheorghe a depus în 1991 o cerere pentru 3,22 ha. A fost validat inițial pentru 2,80 ha, apoi pentru 2,90 ha. Doar pentru o parte din această suprafață (2,56 ha) s-a emis titlu de proprietate în 2002. Restul? Suspendat în aerul gros al birocrației și al nepăsării.
Cazul familiei Binca nu este singulară. Mii de familii din România s-au confruntat, după 1989, cu același tratament: administrație opacă, comisii locale nepăsătoare, județene impotente, instanțe sufocate de chichițe procedurale. Statul român, același care a confiscat pământul în anii ’50, refuză să-l restituie, chiar și atunci când moștenitorii vin cu documente și cer doar ce li se cuvine. Justiția le recunoaște 0,33 ha. Cei peste 8 hectare care lipsesc par să fi fost înghițiți de o combinație toxică de incompetență, ignoranță și posibile interese locale obscure.
Radu SEICARU
