Un sistem medical putred care parca abia astepta COVID-ul, pentru a inregimenta mortii altor boli in cifre statistice si diagnostice “clare”. Pentru a disculpa culpe medicale. Pentru a ascunde ineficiente sumbre si a fi paravan morbid pentru piticii lui Hipocrate cu apetit de ciocli. O lume medicala in care nu trebuie sa mai speri. Asa este ea- hada, purulenta si brutala. Eroii sunt doar cativa, intr-o mare de maturatori de sperante la viata. Acesta este sistemul mizerabil cu care s-a confruntat Ada Filipescu, o mama si o sotie si Pascani. Marturia ei este cutremuratoare si nu veti auzi asa ceva la televizoarele stapanite de o clica de ticalosi, pentru care viata si etica sunt notiuni abstracte. Ascultand marturia acestei femei, este imposibil sa nu te apuce paranoia, sa fi stapanit de ideea ca undeva exista un plan al mortalitatii calculate si, totodata, ca viata ta, odata ce ai dat-o pe mainile sistemului, nu-ti mai apartine. Lupti pentru ea sau mori! Nu te salveaza nimeni.
In spitalele COVID, nu exista garzi. Esti abandonat, fie ca esti bebelus, adult sau batran. Nopatea se contopeste cu ziua, iar moartea te poate vizita mai des decat medicii. Totul este un experiment social. De abia in aceste spitale iti dai seama cat de subtire este limita dintre viata si moarte, dintre omenie si cruzimea criminala a celui din partea caruia astepti salvarea. In multe cazuri salvarea este o himera sau vine atunci cand e programata. Mult prea tarziu.
“Desi am facut liniste o perioada, mi-am adunat puterile pentru a relata o experienta a ”contextului pandemic”, o experienta personala ce m-a convins ca frica cea mai mare este aceea de sistem, de putregaiul si dezinteresul social. Din pacate noi facem sistemul si tot noi il toleram asa disfunctional.
Sa incepem, cu intr-o zi….Intr-o zi, pe inserat, sotului meu i s-a facut brusc rau si a accesat serivicul de urgenta. Ei, cred ca nu e greu de ghicit nu? COVID. Buuun. Si a inceput haosul si cele mai negre temeri ale mele au prins viata. Ca atunci cand te uiti la un film horror si te trezesti jucand in el impotriva vointei tale.
La 2 zile copilului meu i se face rau, cu febra inalta, varsaturi, diaree, cianoza, tremor…o imagine oribil de privit. Sun la Urgente si mi se spune sa ma deplasez sa iau un test pentru a testa copilul. Eroare nr 1. Multa apa a curs pe toate raurile cat au vorbit la TV despre contactii care trebuie sa stea izolati. Doamna doctor probabil ca nu se uita la TV si atunci imi cere sa ies sa iau un test sa recoltez la copil. Aici as bifa eroarea nr.2. Nu cred ca eu sunt in masura sa recoltez, dar ma gandesc ca asa aiurea s-au facut toate recoltarile de avem sute de infectati. Recit poezia psihotica a mass mediei. Sunt contact, nu pot iesi…bla bla. Replica doamnei doctor este ”trimiteti pe cineva dupa un test…dar chiar vreti sa va testati?”Nu, nu doresc sa ma testez. Doresc asistenta medicala pentru copilul cu 39 de grade. Inchid intrucat conversatia nu duce nicaieri. Intre timp ma suna DSP pentru ancheta epidemiologica a sotului. Contacti, rute, aceeasi poezie ce frIzeaza ridicolul, neincredere, multiple repetitii ale doamnei care insista de cel putin 5 ori asupra faptului ca nu m-am intalnit cu nimeni. Asa sunt eu, cu inclinatii schizoide si probabil tulburari in sfera sociala. Insist intr-o discutie nesfarsita asupra faptului ca nu am iesit, am respectat masurile si dinainte de imbolnavirea sotului. ”De unde credeti ca a luat sotul”. Ei na, bateriile la globul de cristal s-au terminat. Nu stiu, nu ma priveste decat starea copilulului pe care il vad letargic, frisonand si plangand in brate. Nu ma intereseaza statisticile. Imi spune ca va veni o ambulanta sa ne testeze. Ajunge de la DSP, ne recolteaza. Nu ma pot opri sa nu observ spaima din ochi pe sub ochelarii de plastic aburiti. Pastram distanta, ne recolteaza in pragul usii spre disperarea si angoasa celor 2 domni care faceau curat pe casa scarii si pe care nu i-am mai vazut in ziua aceea.
Spre seara copilul se agraveaza, febra nu scade, sun ambulanta si pe o ploaie torentiala care ne-a udat pana la piele, tragand bagaje si scutece dupa mine merg la spital, stam in izolator si asteptam rezultatele. Doar noi doi si vocile care se mai aud arareori dupa paravanele de plastic. Sinistru, ma simt abandonata intr-o lume hada si ciudata. Si asteptam…si asteptam…si asteptam, dormim pe un pat ingust sub ferestre care nu se inchid acoperite cu paturile gasite pe pat. Si trece si ziua urmatoare. Privesc pe geam oameni trecand prin fata spitalului, oameni liberi care merg, vorbesc, depasesc poarta spitalului si isi continua alergarea. Se insereaza in asteptare iar rezultatele nu mai ajung. Sun la toate numerele DSP si ascult cu groaza linistea. Nimeni nu raspunde, in timp ce abandonul si disperarea cresc angoasant. Va fi inca o noapte de incertitudini si spaime despre cum va evolua starea copilului. Gasesc un numar de telefon de la un dispecerat de asistenta COVID si sun. Am realizat 10 apeluri ca sa aud o voce care nu ma auzea. Cer rezultatele, explic starea copilului. Primesc un raspuns halucinant. ”Nu inteleg ce vreti de la mine”. ”Rezultatele”.”Nu le am. la DSP se lucreaza 8 ore”. ”Bine si daca pateste copilul meu ceva? Daca moare?” Raspunsul a fost ca exagerez, astept sa cada un drob de sare si alterez cu agitatia mea starea copilului. Vocea masculina ma asigura psihoterapeutic ca daca va muri ma voi obisnui cu ideea ca am facut tot ce a depins de mine. Am plans hohotind de neputinta, furie si disperare. In aceeasi seara au ajuns rezultatele după ce mi-am strigat in telefon furia si groaza. Mie nu mi s-a spus nimic oficial, aceeasi doctorita din ziua precedenta ce ma invita la spital sa imi iau testul in buzunar sa imi testez singura copilul. Am stiut datorita unei prietene bune. Dar nu am spus nimic, ne-am intins amandoi pe patul ingust si scurt, si am adormit in timp ce certitudinile vietii se transformau in aburi inghetati.
Ne-au trezit la 12 noaptea sa ne ia izoleta, dupa 30 de ore de haos. Brusc eram contagiosi si necesitam ingrijire. Am replicat ca acum pot face autostopul, nu mai este necesara ambulanta. Am ajuns la spitalul de boli infectioase din Iasi. Imi amintesc privirea peste ochelari a unui pompier obosit, trist si ingandurat. Il intreb de pe locul meu din spatele ambulantei daca se simte bine. Pare atat de impovarat si istovit. Isi spune oful in cateva cuvinte. Are 24 de ore de cand e in picioare, asista neputincios la suferinta si urgie, apoi in timp ce inchide usa masinii se intoarce si ma intreaba ”dvs sunteti bine?” Ii raspund ca da, realizez ca are nevoie de incurajare. Eu le pot duce pe ale mele, dar am simtit ca in acel moment ne-am sprijinit unii pe ceilalti, pentru un moment, in haosul neputintei si al incertitudinii am creat un fir de punte de stabilitate.
Pe drum se vad doar varfurile pomilor, bebele a adormit in brate iar eu incerc sa ma ghidez dupa suisurile drumului pe unde am ajuns. Masina se opreste brusc, se deschid usile si ne asteapta vreo 5 persoane imbracate, ne cer documentele si ne conduc la salon. Un salon pe jumatate plin in care incerc sa adorm un copil de un an. Pacienti de toate felurile, ipohondri, gravi. Il plimb pe hol pana adoarme. Dimineata incep tratamentele, tratament la care eu ma opun intrucat sunt ok, nu am nimic simptomatic. Dar pentru ei este nerelevant. Dau Kaletra atat lui bebe cat si mie. Observ ca sunt trei saloane pline, aproape 30 de oameni la 2 bai si la o chiuveta care se improvizase a fi dus. Adica faceai dus in mijlocul baii ca la cort si apoi strangei apa cu mopul deoarece canalizarea nu era prevazuta pentru asa ceva. Transpirai si te intorceai in salon unde erau 35 – 37 de grade. Aerul conditionat era pus de mobila. Am incercat sa explica ca principiul fizic al aerului nu e cel de contaminare. Nu a contat. Copilul meu s-a umplut de bube diagnosticate de personal ca fiind de la caldura, dar fara a remedia situatia. A regresat enorm, nu a mai vrut sa manance, a mancat doar lapte praf si iaurturile care mi le aduceau prietenii si care pana erau urcate sus pe etaj erau deja aproape alterate. Am cerut un blender sau un robot ca bebe e mic si are nevoie. Am fost refuzata. Dar in schimb ne-au incuiat pe etaj, eram 30 de oameni la o baie, in 35 de grade, nespalati, cu haine murdare de stat, cu manacare oribila si putina, fara posibilitatea de a-mi hrani copilul. Nu a pus nimeni un stetoscop pe el sau sa ii ia o temperatura. Doar ma intrebau pe mine daca face febra. A inceput sa aiba niste miscari necontrolate, ca niste spasme, se trezea frisonand, corpul lui micut fiind incapabil sa se adapteze la niste temperaturi sahariene si la o lipsa a igienei. Il spalam intr-o chiuveta care se stergea in sictir o data pe zi, deoarece doamnele infirmiere erau stresate de conditiile de lucru, de purtatul combinezoanelor. Flituiau in dreapta si in stanga sa termine mai repede.
Cu toate acestea imi amintesc un domn infirmier care mi-a cumparat apa in prima zi de internare, din banii lui, pentru ca nu avea voie sa ia bani de la noi, cei leprosi si infectati. Imi amintesc privirea calda si sigura peste masca de protectie si vocea aproape terapeutica, calda, blanda si securizanta. Muncea cu calm si fredona un pasaj muzical, mereu acelasi. Batea in geam si se juca cu bebe prin sticla. Asa faceau si alte doamne care ii atrageau atentia doar pentru a-l distra. Imi amintesc o noapte agitata cu un pacient grav, agitat si acest domn infirmier care s-a imbracat in combinezon si a intrat. Aceeasi voce calda, neasteptat de linistitoare, o ancora in gatlejul infect al unui sistem coercitiv si inuman, am simtit cum imi aplaneaza temerile si imi da speranta. Atat aveam….
Retin ca am spus asistentilor ca imi este rau de la medicatie si imi dadeau exemple de pacienti care varsau de 50 de ori. Serios? Mergeam noaptea si trezeam o alta pacienta sa supravegheze copilul cat varsam eu de 6 – 7 ori pe seara. Nu il mai puteam purta in brate, devenisem din suportul care trebuia sa fiu pentru el o epava fizica din pricina tratamentului.
Am fost izolati, pusi in detentie, in conditii inimaginabile de stres, caldura, lipsa igienei, expunere la cine stie cate mii de alti germeni. Cu o zi inainte de a pleca o doamna infirmiera a sters o pacienta care avea diaree, a scapat sau lasat servetelele umede murdare pe o aleza din fata usii pe care a murdarit-o de fecale si a lasat-o asa, a aruncat cu clor pe ea. Iar pe acolo circula copilul meu, punea mainile pe jos, cadea si se uda de clor sau cine stie ce alte substante. Zaceau pe jos saci galbeni cu deseuri, resturi de mancare, servetele cu sange, asternuturi murdare. Se facea curat o data pe zi. Asistentii intrau la tratamentul de dimineata, la vizita si seara. Iar pana dimineata anamneza si evolutia se desfasurau la geam sau la telefon. Trebuia sa avem noi grija unii de altii. Am facut evaluari psihologice in salon la batrani cu dementa, batrani agresivi, cu fenomene de sundown effect specifice deteriorarii din dementa, i-am pazit sa nu sara din pat, am asistat ipohondrii si atacuri de panica nocturne intr-un aer irespirabil, am plimbat copilul 2 nopti pe hol in timp ce acesta plangea din toti rarunchii, de foame, de frica, de disconfort, sau cine stie din ce alt motiv.
Ma uit in urma si imi dau dreptate mie. COVID-ul este nesemnificativ comparativ cu un sistem putred, defect, mizerabil, care conduce si instiga la dezumanizare si razboi impotriva firii. Acesta este meritul virusului. A reusit sa scoata latura animalica a fiecaruia, reintoarcerea la trebuintele bazale, a eliberat fraiele inconstientului, a scos lupii din temnitele sufletului si le-a dat drumul in adancul eului.
Niciodata nu am trait neputinta mai mare uitandu-ma la copilul meu pe care nu il pot ajuta deoarece sunt incuiata pe etaj, fara posibilitatea de a-l alimenta corect, de a-l spala, de a-i asigura un confort. Trebuia sa il tin cu forta sa ii administrez o medicatie oribila, nociva, fara sa fiu informata, fara sa mi se explice, fara sa stiu efectele ulterioare. Ma plimbam cu el in brate si la capatul disperarii aveam senzatia ca nici Dumnezeu nu ma mai aude si nu mai vrea sa negocieze cu mine. Ma uitam la el cand adormea si ma rugam la ceruri, ca, desi nu imi raspunde, macar sa ma asculte, si orice plan de distrugere ar avea cu fiul meu sa il converteasca inspre mine. Atat imi mai ramasese dincolo de neputinta. Sa repet obsesiv divinitatii sa ma ia pe mine si sa il lase pe el daca acesta era planul vietii. Si pentru prima data dupa multi ani, mi-am dat seama de certitudinea singuratatii si de lacrimile care nu se mai opreau.
Au fost zile si nopti pe care nu le pot descrie dar care din pacate au facut parte dintr-o asistenta medicala. Nu mi-am imaginat vreodata ca voi apuca ziua in care sa ma trauamtizeze un spital si nu un virus. Si inca psihoza socio – politico – medicala va continua….
Desi avem vreo 3 saptamani de cand suntem acasa inca ne recuperam. Sotul meu e aparent compensat emotional, desi furios ca a stat inchis, copilul nu mai este asa sociabil, se freste de straini, incercam sa ne realimentam corect, eu ma chinui cu simptomele digestive posttratament. Le-am tot specificat ca am probleme digestive, si chiar daca nu aveam, era important sa nu am nici atunci, deoarece trebuia sa imi port bebele in brate si sa fiu un sprijin pentru el, nu sa il incredintez la straini ca eu sa imi petrec noaptea varsand in baie de la Kaletra lor. I-am intrebat de ce tot insista sa iau tratament daca eu nu am nici un simptom, iar copilului i-au disparut simptomele cat eram in izolator inainte de a ajunge la infectioase. Mi-au spus ca cei asimptomatici trebuie sa ia tratament si nu cei cu simptome. Am intrebat si eu daca e din cauza ca nu le iese statistica la mortii de virus si atunci trebuie sa adauge pe cei cu Kaletra. E trist sa fii statistica, sa nu existi, pana la urma, in lumina vesniciei, nu conteaza doua vieti in plus sau in minus”, este marturia cutremuratoare a iesencei Ada Filipescu.
Radu SEICARU
