Ce este deznădejdea?

0
68

Eram pentru prima dată într-un amfiteatru al unei instituţii unde se învaţă cum să joci teatru, cumva sceptic, oarecum plictisit, aşteptam să apară şi amicul meu profesor acolo să văd minunăţia de dialog / ceartă / scenă / ceva, între doi oameni pornind de la un singur cuvânt. Azi aveau ca temă deznădejde şi teoretic cele două personaje sunt într-o relaţie care pare că a luat sfârşit.

 Amicul  – Bună dragilor, azi ne vor vorbi ei doi despre „deznădejde”. Aşa că hai copii veniţi în faţă şi vă ascultăm. Succes!

El        – Ce e „deznădejdea”?

Ea        – Sună atât de goală întrebarea asta încât răspunsul nu poate fi decât unul disperat.

El        – Ce este te întreb, (s-a răstit, aproape sufocat parcă de un fel de furie), ce e deznădejdea, spune-mi dacă ştii.

Ea        – Nu ştiu, e răspunsul simplu, şi nu ştiu dacă va mai fi vreodată un alt răspuns pentru întrebarea ta.

(El s-a lăsat moale pe spatarul scaunului de parcă în momentul acela ar fi fost străpuns de nişte ace invizibile care îi chinuiau trupul firav )

El        – Nu vreau definiţia exactă, vreau să îmi spui dacă tu ştii ce este acest lucru.

Ea        – Nu e un lucru, e o stare, ca aburul iarna, incert între a picura sau a ninge.

El        – Deci stii?

Ea        – Nu. Nu ştiu.

El        – Spune-mi te rog cum am ajuns aici? Cum am ajuns sa fiu deznădăjduit? E o pedeapsa? Ce e ?

Ea        – Nu ştiu. Asta e răspunsul. Intelegi? “nu ştiu” asta e răspunsul. Asta te face să simţi disperarea amestecată cu speranţă şi cu un pic de ură pentru ca eşti viu. Asta e deznădejdea, acel “nu ştiu”. Ala pe care l-ai găsit după cealaltă întrebare care te macina “Mă vei mai săruta cu drag vreodată?”, de acolo îţi vine starea asta. Dacă îţi spuneam NU te-ai fi sinucis, dacă ţi-aş fi spus DA ai fi vrut mai mult. Cu „nu ştiu”, nici tu te mint nici nu te pierd.

El        – Acum înţeleg.

Ea        – Înţelegi pe dracu.

El        – Nu nu, chiar am înţeles. Zău. Nu vrei să mor pentru că nu ştii dacă mă iubeşti. Pentru tine e alegerea riscului minim. Pot să aleg eu?

Ea        – Nu.

El        – De ce?

Ea        – Pentru că tu eşti egoist şi vei alege să mori.

El        – Nu o fac din egoism.

Ea        – Atunci ce e? Altruism?

El        – Nu, e disperare. E deznădejde, durere, prea multă durere. Insuportabilă şi fără nicio urmă de bucurie.

Ea        – Ce vrei tu pentru a avea bucurie?

El        – Pe tine ….

Ea        – Nu se poate

El        – Deci „nu ştiu” e de fapt NU.

Ea        – Nu, „nu ştiu” e „nu ştiu”, e un poate făcut şpriţ.

El        – Pe dracu. E NU. Acum ştiu

Ea        – Te rog nu fă asta

El        – Asta ce?

Ea        – Nu muri.

El        – Mă iubesti?

Ea        – Nu ştiu, dar putem fi prieteni.

El        – Ai dreptate, putem. Şi cu mine ce facem? Cu toată dragostea mea pentru tine?

Ea        – Nu ştiu.

El        – Nu mai pot trăi. Nu pot să te înfrunt, nu pot să mă lupt cu tine, sunt prea slab pentru asta. Îmi accept mai uşor moartea decât lupta asta surdă cu mine şi cu tine cu disperarea şi cu deznădejdea.

            Nu mai ştiu ce s-a întamplat după ce am plecat toţi din sală în linişte şi i-am lăsat pe cei doi tăcuţi pe scaunele lor mici şi cu spătar.

            Ploua groaznic, îmi era foarte frig şi în acelaşi trăiam senzaţia că nu simt de fapt nimic. Cuvintele, zâmbetele amare, privirile pline de pasiune dar şi de disperare ale celor doi m-au amorţit, mergeam încet spre niciunde prin ploaia rece şi îmi tot repetam întrebarea asta … „Ce este deznădejdea?”.

Nu găsesc nici un sens pentru întrebarea asta, aşa cum nu văd nici un răspuns, cred ca EA a spus bine deznădejdea este acel nu ştiu, incertitudinea, apăsarea sau poate nu. Nu ştiu. Habar nu am ce este deznădejdea

            Mi-aş fi dorit să mă întorc acolo în sală şi să îi găsesc îmbraţişaţi pe cei doi, să aflu că de fapt sunt doar roluri într-un joc absurd inventat de un profesoraş ipocrit şi trist.

            Dar dacă nu e aşa?

Virgil Leitoiu

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here

67 − = 64