Dictatura sanitara continua sa ucida vieti si sperante la Iasi! Bolnav tinut 16 ore in calvarul de la UPU Spiridon, apoi pasat unui spital gresit

0
85

O tanara se uita neajutorata, de mai bine de 20 de ore, cum mama ei se stinge langa ea, in unitatile medicale din Iasi. In cele 16 ore de stat la Unitatea de Primire Urgente a Spitalului Clinic Judetean Sf. Spiridon , mama tinerei nu a primit niciun diagnostic. Cu mare ingaduinta din partea medicilor urgentisti, a fost vazuta dupa ore de asteptare si trimisa la Spitalul de Pneumoftiziologie, chiar daca simptomele nu indicau deloc acest spital.
16 ore in Unitatea de Primire Urgente Sfantul Spiridon cu un om (mama) la care ma uit de ieri la amiaza cum se stinge. Si suntem o tara normala noi, nu? Unde sa strig? Ce sa fac? Cu cine sa ma cert?? Stau de 16 ore aici!! E ireal, e inuman! Nu mai pot, nu am nici energie sa fac nimic fiindca si eu la randul meu sunt ca o epava, chinuita de dureri crunte. Nimeni nu-si poate imagina ce traiesc. Ce naiba e cu lumea asta??? E de ieri de pe la ora 16 la UPU Spiridon. A fost vazuta, i s a pus perfuzie, i- au facut niste analize uzuale si au lasat- o pe hol apoi, pana dimineata, ca nu stiau incotro, nu stiau ce are. I-au facut CT la plamani dimineata tocmai si a vazut pneumonia si gata, au gasit unde s- o trimita. Dar ea are dureri de stomac mari, dureri de spate..de toate. Nimeni nu i-a facut un consult amanuntit. Acum au adus o la Pneumo, dar ea nu este de Pneumo. Au vrut sa scape si au trimis o aici. ”, ne spune Roxana N., fiica doamnei pasate intre spitale.
Roxana, fosta jurnalista chiar pe Sectia Sanatate la un cotidian local, are doar 28 de ani si poarta ea insasi povara unui diagnostic cumplit.
Este groaznic ce mi se intampla cu mama si nici eu nu mai pot. Sunt suspecta de mai multe boli grave, am dureri crunte,…e oribil ce traiesc. Mama tremura, o ia cu frig, a slabit mult, nu are pofta de mancare, o doare crunt spatele, stomacul si durerea coboara in picioare. Ieri mergea, azi nu mai poate merge singura. Mi- e ca se va stinge aici la Pneumo.Nu contest ca n-o avea pneumonie, dar nu de asta are dureri crunte de spate si toate manifestarile. Nici nu e in stare sa vorbeasca. Si eu nici atat nu mai pot. Sunt chinuita de dureri crunte de la inceputul anului, numai prin spitale am stat, iar azi trebuia sa merg si pentru mine. Sunt nemancata, nedormita de multa vreme..in ultimul hal. Nu ma mai tin nici picioarele, nimic. Si doar pe mine ma are”, ne spune Roxana, lipsita parca de orice speranta de viata, la numai 28 de ani.
Despre umilinta bolnavului roman sau cum simti ca te-ai nascut in tara gresita, Roxana a mai relatat in urma cu ceva vreme, parca ca un preambul la crunta experienta de azi.
Nu as vrea sa supar pe nimeni, cred ca am avut mereu o capacitate mare de intelegere si cine ma cunoaste, stie, pentru ca am trait multe in ultimii ani prin spitalele iesene ca pacient. Nu am spus nimic pana acum niciodata, nici macar cand unii mai aveau putin si imi puneau capacul la sicriu, nu am aratat cu degetul pe nimeni din cei care mi-au dat verdicte finale fara sa fie, nu am spus de lipsuri, de stangacii, de nimic. Niciodata! Cu exceptia perioadei in care eram jurnalist pe Sanatate si asta era fix treaba mea. Dar nu am amestecat nici atunci, niciodata, “capra cu varza”. Astazi vreau sa spun insa ceva. Despre neputinta, umilinta si masuri luate pe genunchi de oameni care stau la cald. Oameni care habar nu au pe ce lume traiesc, probabil. Care nu stiu ce inseamna sa ai un diagnostic crunt, zile numarate ca altii, sperante desarte si pe deasupra sa mai si suporti umilinte. Vorbesc despre oamenii care trebuie sa astepte zilnic sa intre la Institutul Regional de Oncologie Iasi. Astazi dimineata, la ora 7, in fata mea erau peste 120. Da, ati citit bine. Peste 120! Numai in fata. IN PLOAIE, UZI, SFARSITI, SLABI, unii care aratau ca niste umbre. Oameni treziti de la 3 dimineata, veniti unii de la sate, ca sa ajunga sa stea pe putin 3 ore la coada si sa poata face chimioterapia sau tratamentul de dimineata. Si, atentie, asta nu e singura coada! Era doar prima! Nu vreau sa spun ce am simtit, ce am auzit, vazut, trait, ca nu despre asta e vorba. E vorba despre oameni chinuiti de un sistem de doi lei. Oameni pentru care imi venea mie sa urlu. Pentru ei, nu pentru mine. Desi si eu am trecut si trec prin aceleasi lucruri. Si stau acum si nu pot sa nu ma intreb, oameni buni, ce pana mea e in neregula cu noi? Inteleg ca masurile sunt pentru siguranta, inteleg multe, dar oare nu se gasesc alte metode/alternative? Cine gandeste astfel? Cine isi bate joc in halul asta de cei si asa chinuiti de soarta? Vorbim totusi de oameni cu diagnostice groaznice, operati, pe tratamente puternice. Numai ideea ca niste oameni in varsta stau cate 3 ore in ploaie, in picioare, e crunta. Daramite cand vorbim despre oameni cu asa boli. Si mai speram ca ne facem bine ca natie. Ne mai facem pe naiba!”, spunea Roxana acum ceva vreme.
Roxana, fostul jurnalist care a empatizat ani de zile cu suferinta a sute de bolnavi, este acum, ea insasi, subiect de presa si pacient fara speranta la poarta dictaturii medicale.
AgoraPress face un apel la toti factorii medicali sa lase mai jos arogantele si zona proprie de confort, sa ridice ochii asupra acestor oameni si sa isi reconsidere valorile umane si standardele profesionale, atat cat nu este prea tarziu pentru unii dintre noi.
Nelu PAUNESCU

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here

62 − 53 =