In Memoriam Mihail Sadoveanu. 55 de ani de la moartea marelui scriitor

0
70

19 octombrie 1961: A murit Mihail Sadoveanu (născut în 1880)
Fiul Profirei Ursachi (urmaşă a unei familii de răzeşi), al avocatului Alexandru Sadoveanu (originar din Oltenia), urmează şcoala primară în Pașcani, târgul natal (1887-1891), acolo unde dascălul Mihai Busuioc, devenit „domnul Trandafir” (în povestirea intitulată astfel), îi insuflă dragostea pentru istoria neamului.
În 1897, absolvă Gimnaziul „Alecu Donici” din Fălticeni. Intern la Liceul Naţional din Iaşi (1897-1900), este atras către literatură. După ce, în 1897, sub pseudonimul Mihai din Paşcani, publicase o schiţă, Domnişoara M. Fălticeni, dar şi versuri sau istorii hazlii într-o foaie obscură („Dracu”), debutează efectiv în 1898, la revista „Vieaţa nouă”, unde îi apar schiţele Duşman, Binecrescută, poeziile Oriental, Cântăreţii, Amurg, semnate cu numele real. Graţie şi colaborărilor din ziarul „Opinia”, ajunge să fie considerat „poetul liceului”, solicitat să compună imnul acestuia (pe muzică de Enrico Mezetti). Atracţia pentru literatură îl determină să se înscrie la Litere; nu termină facultatea, din cauza unui eveniment care survine în existenţa sa.
Întors la Fălticeni, în 1901 se căsătoreşte cu Ecaterina Bâlu şi, în 1902, este încorporat. Anii serviciului militar, în garnizoana de la Târgu Ocna, îi inspiră paginile care vor alcătui volumul Amintirile căprarului Gheorghiţă (1906); sunt înfăţişate brutalităţile şi umilinţele îndurate de soldaţii ţărani din partea gradaţilor, iar experienţa contactului cu ocnaşii care lucrau în saline şi erau păziţi de ostaşi hrăneşte povestirile Petrea străinul, Două firi.
În 1904 i se propune să intre în redacţia revistei „Sămănătorul”; Nicolae Iorga remarcase numele prozatorului. Sadoveanu acceptă şi revine la Bucureşti, fiind copist la Casa Şcoalelor (1904, 1905) şi funcţionar la Direcţia Artelor din Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice (1905). În 1904 îi apar primele cărţi: trei culegeri de istorisiri – Povestiri, Dureri înăbuşite, ambele fiind distinse cu Premiul „V. Adamachi” al Academiei Române, Crâşma lui Moş Precu şi alte câteva povestiri plus romanul Şoimii, premiat, la rându-i, de Academie. În 1905 publică Povestiri din război, Comoara dorobanţului…, romanul Floare ofilită, iar alte câteva culegeri de proză scurtă sunt datate 1906.
În 1910 ocupă postul de director al Teatrului Naţional din Iași.
Combatant în campania balcanică din 1913, notează în 44 de zile în Bulgaria (1916) impresiile culese cu acest prilej. Mobilizat în timpul Primului Război Mondial, este repartizat la ziarul „România” (Iaşi, 1917-1918), pe care îl conduce şi unde scrie articole patriotice, câteva adunate în volumul File însângerate(1917).
În discursul de recepţie din 1921, ales ca membru titular al Academiei Române, face elogiul poeziei po­pulare; în 1924 este distins cu Premiul Naţional pentru proză.
În anul 1928, devine Mare Maestru al Marii Loji Naționale (Francmasonice) din România.
Prestigiul scriitoricesc îi creşte considerabil, pe măsură ce tot mai numeroase cărţi, cum sunt Cocostârcul albastru(1921), Strada Lăpuşneanu (1921), Venea o moară pe Siret… (1925), Dumbrava minunată (1926), Ţara de dincolo de negură (1926), Hanu Ancuţei (1928), Împărăţia apelor (1928), Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă (I-II, 1929), Baltagul (1930), Nunta domniţei Ruxanda (1932), Uvar (1932), Creanga de aur (1933), Locul unde nu s-a întâmplat nimic (1933), Nopţile de Sânziene (1934), Fraţii Jderi (I-II, 1935-1936); toate cuceresc admiraţia criticii şi a cititorilor.
Opera lui Sadoveanu, unul dintre cei mai importanți și prolifici prozatori români din prima jumătate a secolului al XX-lea, cu o carieră ce străbate cinci decenii, spuneam – opera lui Sadoveanu poate fi grupată în etape care corespund direcțiilor sau curentelor literare dominante în epoci și perioade: cea de început, primă etapă sămănătoristă, a primelor încercări, nuvele și povestiri. Abordează, totodată, alte stiluri (romanul psihologic și naturalismul)…
Ultima etapă corespunde realismului socialist, dovezile fiind ușor de prezentat: a scris în favoarea Uniunii Sovietice, a stalinismului, Mitrea Cocor, deopotrivă cu celebrul slogan „Lumina vine de la Răsărit”, a primit Premiul „Lenin” pentru Pace (1961), titlul de „Erou al Muncii Socialiste”…
Unul dintre primii colaboratori ai revistei tradiționaliste „Sămănătorul”, înainte să ajungă un scriitor realist și adept al curentului poporanist – reprezentat de revista literară „Viața Românească”, colaborator al cotidianelor de stânga „Adevărul” și „Dimineața”, mai târziu al „Însemnări(lor) ieșene”, intrat în Partidul Poporului, Partidul Național Liberal-Brătianu, Partidul Agrar al lui Constantin Argetoianu, susținător al monarhiei în timpul regimului autoritar al lui Carol al II-lea, înrolîndu-se apoi în Partidul Comunist Român, președinte al Adunării Deputaților, printre cei 5 (cinci) membri ai Prezidiului provizoriu al Republicii Populare Române – care a preluat conducerea statului după abdicarea regelui, președintele Uniunii Scriitorilor din România și membru al Academiei Române.
S-a stins din viață la 19 octombrie 1961 (Vânători-Neamț), fiind înmormântat alături de Eminescu și de Caragiale…

sursa:radioiasi.ro

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here

− 2 = 3