Interviu cu un campion – Giani Gogol, o legenda a boxului romanesc : „Am fost numărul unu!”

0
398

Vicecampion mondial la tineret, campion european, campion balcanic și multiplu campion național, Giani Gogol este o legendă a boxului ieșean și românesc. Membru al generației de aur a boxului românesc, din care făceau parte Francisc Vaștag și Rudel Obreja, vreme de 7 ani inclus în lotul național al României, Giani Gogol este unul dintre cei mai cunoscuți și respectați sportivi din istoria Iașului. Vorbește cu mândrie de trecutul său glorios și dorește să ajute tinerii de azi să facă performanță în box, așa cum și el a fost îndrumat de mentori providențiali.

  • Când ați început să practicați boxul și ce v-a atras la sportul acesta?
  • Sora mea făcea baschet la Voința, în vremea aia, și m-a luat cu ea. Aveam 13 ani. Nu m-a interesat alt sport de luptă, karate sau altceva, pentru că eu credeam încă de pe atunci că țelul unui sportiv este să ajungă la un campionat european, mondial, la Olimpiadă.
  • Cine a fost antrenorul sau omul care v-a influențat decisiv în vremea pașilor de început în box?
  • Începusem boxul la Voința, în 1982. De acolo am trecut la CSM Iași, unde am dat de altfel de oameni, oameni care au știut să stea de vorbă cu noi. Acolo am început să simt gustul performanței, iar profesorul Mihalache mi-a dat încrederea și puterea de a îndrăzni mai mult, de a aspira spre performanță. Era diferit față de ceilalți. Un om care știa să stea de vorbă cu un sportiv, un excelent metodist, pentru că metodica sportivă este foarte importantă! El reușea să mă motiveze, să mă facă să-mi doresc mai mult, pentru că una e să faci box pentru Centura Moldovei și cu totul altceva să mergi la un campionat european sau mondial.

  • Cu alte cuvinte, ridicase ștacheta motivației, dându-vă încredere că puteți ajunge mult mai sus decât la un simplu turneu de box prin provincie…
  • Da, dar oricum ca să ajungi sus este mult de muncă pentru a intra într-o anumită formă sportivă. Nu vorbim de box ca să ne aflăm în treabă. Uite, clubul CSM la care activam se afla într-o casă veche în Păcurari, în zona BCU. Acolo era sala de box, sălile de ciclism, birourile etc. Ei, eu la prima oră, fără să stea nimeni în spatele meu, alergam până la terasa Breazu și înapoi. Mai făceam și niște scări la Râpa Galbenă. Abia după aceea aveam antrenamentul propriu-zis în sală și pregătirea fizică. Profesorul Mihalache mi-a dat încrederea în mine și ambiția de a mă pregăti.
  • Care sunt loviturile în care ați excelat în ring, cele care vă definesc stilul?
  • De asta îți dai seama în momentul în care începi să te pregătești. Sunt lovituri care altădată ți se părea că îți intră cu ușurință, dar în altă situație nu mai ești atât de stăpân pe ele. Ca lovitură care să mă caracterizeze a fost directa de dreapta pe care o perfecționam mereu prin antrenament. Ideea este că, atunci când nu ești pregătit fizic, sunt lovituri care nu-ți ies, sunt lente. Nu ai forţă şi putere în ele, nu-ţi ies. Însă când ești foarte bine pregătit fizic, îţi ies toate, și directa de stânga și cea de dreapta, și croșeul de stânga etc. Când exersezi foarte mult cu ele, la perne, la sac, faci lecții la mânuși, îți ies. Dacă nu ești pregătit, n-ai nici o treabă.
  • Când sunteți în ring, cum vă concentrați asupra luptei? Aveți un scenariu, o lecție învățată vizavi de modul cum veți aborda lupta?
  • Trebuie să te modelezi după fiecare, să vezi cum poți să-l domini. Când simți că ești mai slab începi să boxezi pe picioare. Dar trebuie să te duci după ei ca să le arăți valoarea, trebuie să te modelezi după fiecare adversar în parte. Și asta într-un timp foarte scurt, trebuie să gândești rapid lucrurile astea, să stai după ei. Trebuie să vezi ce îți merge la meciul respectiv, cum trebuie să îl domini, cum trebuie să eviți loviturile lui puternice, trebuie să te adaptezi foarte repede. N-ai prea mult timp la dispoziție. Și încă ceva! Pe tine te studiază foarte multă lume. Fiind la lotul național, te studiază o grămadă de lume, dar tu trebuie să fii foarte abil, trebuie să te impui imediat. Din cauza asta te pregătești 10 – 11 luni pe an: ca să domini! De aceea ești acolo, la lotul național. Pentru că dacă nu ai fi bun și nu te-ar ține, rămâi la un nivel provincial.
  • Care era atmosfera competițiilor din anii 80? Care erau condițiile de joc?
  • În perioada respectivă, anii 85 – 88, atmosfera era foarte încărcată. Eram foarte mulți sportivi, iar competițiile erau mult mai grele decât acum. În ziua de azi, cu două meciuri la seniori ești deja campionul României! Păi în vremurile alea, ca să ieși campionul României, în primul rând aveai 2 – 3 meciuri la județ, 3 meciuri la zonă și la final aveam 3 meciuri. Deci ca să ajungi campion jucau vreo 10 meciuri. Practic, erau 3 etape ca să ajungi în finalele campionatului național. Deci greu tare ca să ieși campionul României.
  • Vă simțeați respectat ca sportiv? Erați o vedetă?
  • Deci atunci, în momentul când erai la lotul național, erai o valoare. Însemna că ești sus, afla lumea de tine, se auzea, ca sportiv erai cunoscut. Dar ca să ajungi să apari în ziare sau să fii dat la televizor era foarte greu. Dar, în schimb, era altcumva, sportul era respectat, era bine văzut, și condițiile care erau atunci erau foarte bune.

  • Cum a fost perioada în care ați făcut parte din lotul național de box al României?
  • Am stat vreo 7 – 8 ani la lotul național, fără să întrerup. Foarte greu ajungeai acolo. Dacă erai bun și demonstrai lucrul ăsta, erai ținut acolo, dacă nu, te lăsau acasă. Au fost mulți care voiau să-mi ia locul. Veneau lunar oameni de la Cluj, de la București, de la Timișoara, de la Arad, din toată România, ca să mă detroneze. Câte unul îmi venea la categoria mea și făcea sparring. Deci era o permanentă competiție, chiar și interiorul lotului. Gândiți-vă că, pentru ca să reziști la lotul național șapte ani de zile și să nu fii detronat din locul tău de la categoria respectivă, e ceva!
  • Aveți un titlu de vicecampion mondial la tineret pe care l-ați câștigat în 1985, la București.? Cum s-a desfășurat meciul?
  • M-am pregătit enorm. Până în finală n-am avut probleme. În prima partidă l-am bătut pe un bulgar, a abandonat. După aceea am boxat cu un american, nici cu el n-am avut probleme. În finală am întâlnit un RDG – ist. Erau renumiți, aveau secretele lor, un stil incomod. Prin 1987 am început să-i bat și eu.
  • La ce vă gândiți când intrați în ring? V-a fost vreodată teamă de adversar, ați intrat vreodată timorat? În general, când intrați în ring, vă detașați de tot ce-i în jur și vă gândiți că neapărat trebuie să câștigați?
  • Pregătirea psihologică nu se face chiar înainte de meciuri, ci cu mult timp înaintea lor. Nu există sportiv care să nu aibă emoții înainte, dar una e să ai emoții și alta e să-ți fie frică. Dacă ți-e frică, nu te mai duci la box, te duci la tenis, la șah.
  • Care a fost cea mai mare sumă pe care ați câștigat-o din box?
  • Atunci, la Mondiale, mi-au dat 10.000 de lei, la vremea aia erau niște bani. Dar erau și alte sume pe care le primeam pentru fiecare meci. În acea vreme puteai trăi din box. Bine, cam toți sportivii erau angajați undeva, fiecare club avea câte o întreprindere în spate. Apropo de acele vremuri, regret că a dispărut Voința. Era o bază sportivă extraordinară, au demolat-o, au vândut tot.
  • După ce v-ați retras din box, ați rămas în zona sportivă?
  • Am avut o asociație sportivă, dar nu am reușit să fac nimic. Nu am primit nici un fel de ajutor, cu excepția unui sprijin de la primărie, un spațiu. Însă trebuiau investiții serioase, care deja mă depășiseră. Când un copil îți vine la sală și tu nu ai nici măcar posibilitatea să-i dai un training, să-i asiguri niște condiții, să-i dai senzația că se află și el într-o treabă acolo. Acum am o jumătate de normă la o școală sportivă, în Tătărași, la un amic, Petrică Nichițel. Vin câțiva copii și lucrăm cu ei, vedem care sunt limitele lor, cum să-i facem să crească.

  • Care au fost cea mai mare bucurie și cea mai mare decepție din cariera dumneavoastră?
  • Cea mai mare bucurie a fost, firește, când am ajuns în finala Campionatului Mondial de Tineret. Iar ca decepție… la Campionatul European. Căzusem cu un rus, îl bătusem, dar arbitrii l-au dat câștigător. Dacă treceam de el, luam sigur o medalie. Iar o medalie la un Campionat European înseamnă foarte mult, rămâne în istorie.
  • Regretați că ați ales boxul?
  • Niciodată. A fost un noroc al meu fiindcă am reușit să fac performanțe mari. Nu o să-mi pară rău niciodată, pentru că boxul m-a făcut mare în sport. Am fost numărul unu!

Paul LOVIN

 

 

 

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here

88 − = 86