De aproape 60 de ani, câteva generaţii de oameni trăiesc precum oamenii pădurii, într-un cătun din judeţul Iaşi * casele acestora nu au fost niciodată electrificate, singura sursă de lumină fiind, zeci de ani, candela sau lampa cu gaz * apa şi-o procură din fântânile aflate la 4-5 kilometri depărtare, iar iarna nu ajung la ei decât păsările cerului * pentru a ajunge la şcoală, cei 16 copii parcurg zilnic câte 8 kilometri prin noroaie sau vânt, sub ameninţarea jivinelor pădurii * gravidele sunt cărate cu căruţa peste dealuri, hurducate kilometri buni până la prima limbă de asfalt, acolo unde le pot prelua ambulanţele * o incursiune tulburătoare în comunitatea „oamenilor pădurii” din Urşiţa
Sunt 5 case, aliniate de-a scurtul unei uliţe ce se pierde printre dealurile Urşiţei. Au fost 10, dar în celelalte „or murit moşnegii” şi odată cu ei s-au dus treptat şi pridvoarele şi stâlpii caselor. Sunt ai lu’ Muştiuc, o familie ajunsă pe dealurile pustii ale Urşiţei, în buza pădurii ce străjuieşte intrarea dinspre Domniţa, undeva prin anii ’60. Sunt 4 familii Muştiuc şi un Grecu. În total, 16 copii şi 11 adulţi. De mai bine de 5 decenii de când s-au stabilit pe pământurile Urşiţei, odăile lor nu au fost luminate decât de razele soarelui, de bătaia lunii în geamuri, ori de fitilele lămpilor pe gaz. Niciunde nu au ars candelele mai mult decât în cătunul de lângă pădurea Urşiţei. Ca-ntr-un lăcaş de cult, oamenii au cerut mântuire şi lumină. Pe pământ nu a venit niciuna. Încă. „Am venit după pământ, cu părinţii, de la Vaslui. Boierii or aflat că vin comuniştii şi le ia pădurile şi pământul, şi o dat mai ieftin, să amăgească ţăranii, şi i-o amăgit bine, nu aşa. Tata meu o vândut 5 hectare la Vaslui şi o luat 19 aici. Ţăranii înainte erau morţi după pământ, acu-s cornuţi pe pământuri. Atunci, dacă trecea o brazdă la celălalt, îi dădea în cap, îl omora. Acu ţi-l dă, dacă îţi trebuie. Ei, atunci s-or bucurat de pădure şi pădurea îi acu a pochilor, vreo 5 hectare, şi ne-o adus în huceagul ista aici, să murim pe întuneric”, ne spune Ioan Muştiuc, de 76 de ani. 
Acum, pământurile pentru care strămoşii lor au venit din părţile Vasluiului, sunt ţinute pentru fâneţuri şi păşuni. „Acu e lucernă. Când era pe timpul lui Ceauşescu, puneau îngrăşăminte, mai arau cu tractoarele, mai scoatea ceva pământul ăsta, da acu cui îi mai convine să mai cumpere îngrăşăminte? Acu-s scumpe toate!”, spune cu năduf o femeie mai corpolentă. Moş Ioan se uită roată peste dealuri şi ne indică cu degetul un luminiş. „Acolo era un depozit, aşa de îngrăşăminte. Nici acu nu mai creşte iarbă acolo, de 26 de ani”, spune bătrânul. Sunt oameni care se încăpăţânează să reziste între zidurile foşnitoare ale pădurii Urşiţei, întărind zicala populară „codru-i frate cu românul”.
“Copiilor noştri nu le dă nimeni nicio şansă”
Urşiţa, un sătuc cu câteva mii de case este împânzit pe câţiva kilometri buni, tocmai pentru că fiecare care unde şi-a luat pământ, acolo şi-a făcut şi casă. La fel e şi-n cătunul din marginea pădurii. „Nici comuniştii, nici democraţii n-or reuşit. Am fost zece familii şi două cantoane de pădure. Acu, cantoanele nu mai sunt, iar din casele alea, pănă la zece, o parte or murit, ori or plecat...Casa mea îi din ’60. De atunci, un amar de ani, nu ne-a căutat nici naiba de la primărie. Or mai venit, dar olecuţă, şi-or plecat…, cu votările, atunci”, ne spune Alexa Constantin, veteranul cătunului, la cei 82 de ani ai săi, pe care şi-i declară parcă neconvins. Până şi vârsta lor nu mai are nicio noimă. Moş Costică îşi învărte anii printre cioatele de măsele, doar de dragul discuţiei, căci nici el nu mai ştie dacă or fi 82, ori 84. „De acu, tot aia!”, spune bătrânul, „că doar după o viaţă în sălbăticie nu s-o abate civilizaţia pe coclaurile aistea”. „Iernile sunt grele pe aici. Da cumpărăm din timp lemne, că de aici până gios, la cooperativă, am 4 kilometri. Acu nu se mai găseşte gaz de lampă la cooperativă, da iau baterii şi pun la lanternă. Cel mai rău e de ăştia mici care se duc la şcoală 4 kilometri dus, 4 întors, în fiecare zi din săptămână”, ne spune moş Alexa. „Băieţii mei, de aici până la Mironeasa, 8 kilometri au mers zilnic la şcoală până au terminat 10 clase. Pe ăia de la asfalt îi duce cu maşina la şcoală, cu duba, pe ăştia de aici, din noroaie, se duc săracii pe jos kilometri buni. Copiilor noştri nu le dă nimeni nicio şansă. Dacă aşa ne-o fost soarta noastră, ce să-i facem?!”, spune resemnată femeia corpolentă.
Iernile de altădată, cu Urşiţa blocată
Vorbele ei sunt amplificate imediat de ceilalţi vecini adunaţi lângă pădure, în marginea căreia tac până şi motoarele maşinilor de teren ale prietenilor noştri de la clubul de of-road Adventure 4×4, cu care am venit să aducem puţină lumină în casele acestor oameni. În timp ce unii susţin că aveau dreptul măcar la un drum nivelat de un autogreder, alţii îşi amintesc de zecile de ierni în care au rămas blocaţi în case, în pădure, în sălbăticie, fără ca nimeni să ştie de ei. „Erau zăpezi mari, până la brâu sau cât gardu, nu acu, de două deşte. Cine dracu să intre aici?”, spune mucalit Ioan Muştiuc. În cazul urgenţelor medicale, ambulanţa nu are cum ajunge până în cătun. Fie că există o gravidă ori un bolnav cronic, aceştia sunt transportaţi cu căruţa până „devale, la asfalt”, de unde sunt preluaţi de ambulanţă, dacă bineânţeles se reuşeşte apelarea ei. În cătunul Muştiucilor, doar Ion Muştiuc şi vreo trei copii au telefoane, pe care şi le încarcă în sat, atunci când coboară după alimente.
Candela, lumină în cer şi pe pământ
În casa lui Muştiuc Ioan există chiar şi un televizor sport, pe care bătrânul îl încarcă, când şi când, la o baterie de maşină pe care, la rându-i, o încarcă în sat, atunci când puterile îi amintesc, ce-i drept destul de rar, de tinereţe. „Cobor după baterii şi motorină, că acu nu mai găseşti gaz. Da, aşa-i, au scos ăştia gazu lampant că cică-i electrificată România de când hăul…Noi de acu, murim pe întuneric, dar şi copchii or să moară tot la fel! La 5 case nu mai aduce nimeni lumină”, spune Ioan Muştiuc. După ce le împărţim din daruri, intrăm în casele fiecăruia, pentru a le oferi şi alte bunuri de trebuinţă într-o gospodărie fără lumină. Oamenii ne mulţumesc, iar unii ne spun chiar „bogdaproste, cum se spune pe ţărăneşte”. La intrarea în gospodăria lui Ion Muştiuc, fiul lui Ioan Muştiuc, bătrânul de 76 de ani, mirosul de bălegar şi strujăni străpunşi de cuţitele aspre ale gerului de decembrie ne amintesc de copilărie. „Lampa am strâns-o că n-am mai avut gaz. Şi-a făcut treaba. Mult au mai învăţat copiii la lampă. Acu-s la oraş. Au scăpat de întuneric. Aici îşi stricau ochii şi sufletul. Una din fiice s-o căsătorit în sat, gineri-miu e paznic de vânătoare. Le-am făcut o căsuţă, nu prea mare, după banii pe care i-am avut, dar are bec în casă. Fecioru-miu, care e într-a 7-a, acolo stă, aproape de şcoală. Are un televizor, un calculator, e altfel. Întunericul i-o alungat pe toţi de acasă. Acu, că am copii în sat, mai duc pe la ei alimente, la frigider, că vara nu am unde să le pun. Facem doar cât consumăm”, spune Ion Muştiuc. Omul ne povesteşte cu detaşare despre normalul vieţii în cătunul neelectrificat, cu greabănul uşor aplecat din cauza tavanului ce pare a face boltă deasupra lui. 
„Suntem toţi rude aici. Casele astelalte care s-or paradit, tot de cei din neamul Muştiuc au fost ocupate. Un moş o murit anul trecut şi tot aşa. Care cum s-o dus, copii or plecat pe la Iaşi, s-or dus şi casele. Asta o fost viaţa noastră”, concluzionează bărbatul, cu acea asumare ancestrală a destinului pângărit de vremuri. „Aici o fost bine, frumos, n-am ce zice, dar iarna-i rău şi nu-i curent. Nu suntem chiar pierduţi, nu suntem de căzut în groapă… Toţi care or trecut pe aici ne-au spus că avem un mediu frumos, dar ne rupe curentul şi drumul. Asta şi faptul că copchii ăştia sunt mai necăjiţi, ne trage în jos. Da fiecare suntem necăjiţi, ce eu n-am fost necăjit? Când eram de seama lor, mă duceam până în comună, zece kilometri. ”, spune bărbatul. Aici, într-una din odăile fără becuri în tavan, s-a născut în urmă cu 50 de ani, tot aici s-a ridicat praful în bătătură la nunta sa, apoi au venit pe lume copii, unul câte unul, şi tot aşa au plecat departe de casa în care noaptera nu poate fi străpunsă decât de lumina oarbă a candelelor.
„Dacă e timpul bun, copiii mai trec câteodată şi pe la noi”
Familia Muştiuc Ioan ne întâmpină în poartă. O imagine de răzeşi autentici, trecuţi de 7 decenii de viaţă trăită frumos, ne duce din nou cu gândul la copilărie şi la bunicii ei cu zâmbetul săpat adânc în colţul gurii, zâmbet cald care ridică ridurile şi fac ochii să strălucească aparte. Între gemurile casei au început să crească lămpi, lămpi fără gaz, ca un simbol al rezistenţei. „Copii au plecat, şi la ţară, şi la oraş. Dacă e timpul bun, mai trec câteodată pe la noi. Tocmai la Domniţa lasă maşina şi vin peste deal”, ne spune bătrâna. În „camera de curat”, pe o policioară, ne întâmpină, parcă din alte vremuri, ecranul mic, alb negru, al unui televizor Sport. „Am luat televizorul odată cu motorul ăla pe motorină (n.r. generator). La o lună, la două, dacă vine un nepot, îi dă drumul, că noi nu putem”, ne spune bătrâna.
Ai lui Grecu ne aşteaptă în curte ca pe preot cu Boboteaza. În total, sunt 8 suflete. La cei 39 de ani, femeia are şase copii şi un altul pe drum. „Unu din copchii suferă cu capu’. O fost plecat vreo trei zile, n-am putut închide un ochi. O fost prin trei sate. I-o venit aşa, deodată. Eu spălam la balie şi el o zis că pleacă afară. S-o dus prin părţile astea pe aici, o ajuns apoi tocmai pe la Voineşti. Erau atunci ceţurile alea, friguri, ploi. Am zis că atât mai îmi trebuie, să-l mai găsesc şi mort. O dat Dumnezeu şi l-am găsit, la trei zile. Când l-am adus acasă o început a plânge. S-o speriat el, săracu. O umblat noaptea, pe ceţurile alea şi pe aici mai sunt şi porci ( n.r. mistreţi) prin păduri. Îi dau tratament, da când îi vin vânturile alea nu am ce să-i fac. Îi greu la noi, aici. Suntem ca oamenii pădurii”, spune femeia. În curtea largă, o sanie de lemn stă aruncată sub un braţ de fân iar dintr-un cazan de tablă ies timide câteva firişoare de fum. Sunt câteva bucăţi de slănină şi un şirag de cârnaţi pe care femeia le-a pus la afumătoare pentru masa de Crăciun. În ultima casă, înainte de civilizaţie, o găsim pe Lenuţa Muştiuc cu cele două fete ale sale. După casa ei nu se mai aude decât vântul care şuiră peste dealuri, în culmea unuia profilându-se Mănăstirea Hadâmbu.
Spre ieşirea din cătun, ultimele două case, ale moşilor duşi, îşi închină streaşinile peste prispe, a abdicare după un crunt război al unor bieţi oameni cu singurătatea. Sistemul a făcut în aşa fel încât a reuşit să-i ţină închişi pe aceşti oameni, zeci de ani în propria lor temniţă, departe de tot ce oameni cu o condiţie socială ca a lor au de mai bine de jumate de secol.
Nelu PAUNESCU
„Noi de acu murim pe întuneric, dar şi copchii or să moară tot la fel!”
Cot la cot cu noi ne-a stat în tot acest timp, Iulian Angheluţă, omul care aduce lumină în casele românilor care nu au apăsat niciodată vreun întrerupător, preşedinte al Asociaţiei Free Mioriţa, dar şi prietenii noştrii de la Clubul de of-road Adventure 4×4, fără de care nu am fi putut să străbatem drumurile desfundate ale Urşiţei, până în cătunul celor din neamul Muştiuc.
În ce priveşte autorităţile din Mironeasa, comuna căreia îi este arondat acest cătun, acestea sunt ca şi inexistente. Pe 10 noiembrie am încercat să contactăm autorităţile de acolo, pentru a afla o situaţie exactă a locuitorilor din „Urşiţa de pădure”, dar nu am primit niciun răspuns. Oamenii erau prinşi în febra alegerilor de pe 6 decembrie. După ce am făcut adresă către Prefectură, cei din Mironeasa au catadicsit să ne trimită o înştiinţare, de abia pe 28 decembrie, la 2 săptămâni după ce noi ajunseserăm deja cu caravana umanitară la aceşti oameni. Nu e de mirare că, la cum se mişcă treburile în această comună, aceşti oameni vor mai continua să trăiască generaţii întregi la lumina lumânării. Într-o lume în care înformaţia încape într-o palmă, aceşti oameni continuă să aibă tavanele odălilor, sterpe de lumina unui simplu bec. „Noi de acu murim pe întuneric, dar şi copchii or să moară tot la fel! La 5 case nu mai aduce nimeni lumină”, ne rămân întipărite în minte vorbele lui Ioan Muştiuc. Poate că o şti el ceva, dar poate până la urmă, destinul nu va fi la fel de crud şi pentru noua generaţie de copii care se ridică din neamul Muştiuc, în micul cătun de la marginea pădurii din Urşiţa.
„Electrificarea Urşiţei s-a oprit la 5 kilometri mai jos, în sat”, Constantin Alexa
„Noi de acu murim pe întuneric, dar şi copchii or să moară tot la fel! La 5 case nu mai aduce nimeni lumină”, Ioan Muştiuc.
Acest caz face parte din campania “Daruim de Craciun”.
Multumiri speciale:
Gabriel Surdu – om de afaceri
Dan Herford – editor, muzician, stranepot al scriitorului Mihail Sadoveanu
Maura Anghel -jurnalist
Raimond Chelban- presedintele Clubul de of-road Adventure 4×4 Iasi
Iulian Angheluta – presedinte al Asociatiei Free Miorita
Alina Fasola Popescu, Andreea Oslobanu, Alis Arvinte, Simona Elena, Popescu Maria
Antoaneta Zanfirache – psiholog
Mihaela Ichim – doctor
Elevii Liceului “Al.I.Cuza”, prin prof. Catalina Costin
Ramona Lazar- economist
Terapis
Valer Chirila -om de afaceri
Ana Maria Bunea
George Stoleriu – elev
Razvan Morariu- fotoreporter
