În curtea prea îngustă pentru atâta norod slăbit de post, se fac pregătirile pentru slujba de Înviere. Peste gard, în drum, pe o parte şi cealaltă a uliţei, stau înşirate ca la o reprezentanţă auto zeci de maşini care au înlocuit carele, şaretele, căruţele şi cel mai des, opincile credincioşilor care veneau cândva să ia lumină, înaintaşi aflaţi astăzi sub crucile vechiului cimitir de după biserică. Pe sub porticul scund al bisericii construite pe la 1800, credincioşii se scurg unul câte unul şi se răsfiră prin semiobscuritatea curţii, căutând câte un neam sau megieş cu care să mai sporovăiască „până începe să cânte popa”. Alţii se afundă printre crucile din cimitir, ducând lumină celor dragi plecaţi la stele. Printre sutele de luminiţe umblătoare pe cuprinsul lăcaşului de cult, un singur loc e îmbrăcat într-o explozie de lumină. E lumânărarul către care se îndreaptă mai toţi credincioşii pentru a spune câte o rugăciune pentru sănătatea celor vii şi pentru liniştea celor ce odihnesc în stihiile cimitirului. Unul din oamenii bisericii, înarmat cu o mistrie, îşi face vând din când cu cuşma sub care s-a îngrămădit parcă toată căldura degajată de mucurile arzânde ale lumânărilor, şi zgârmând în tabla ceruită a lumânărarului, încearcă să facă loc altor rugăciuni. În curte, oamenii aşteaptă, grupuri-grupuri, sub o perdea impresionantă de stele, trasă la ceasurile serii peste norii care au udat ca într-o joacă dealurile verzi din jur, să ia lumina purificatoare. Chemarea „Veniţi de luaţi lumină!” rupe zăgazurile mulţimii din jurul bisericii.
Despre război şi pace în noaptea Învierii
Oamenii îşi aprind candele chinezeşti, cu fitile care pâlpâie puţină lumină iar apoi se string în bulgării de ceară albă, continuând acest ritual până se satură şi dau năvală în biserică în căutarea femeii de la lumânări. În biserică nu au mai rămas decât vreo 10-15 femei care privesc fix chipurile afumate ale sfinţilor de pe pereţii vechii biserici de peste două secole. Cu broboadele trase mult peste frunţile ridate, femeile dau impresia unor figuri budiste, impasibile la Învierea ce se apropie. „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”, se aude în difuzoarele vechi de pe vremea caravanelor cinematografice. Afară, în mijlocul mulţimii, preotul, dascălul, clopotarul şi întreg „soborul” de oameni ai bisericii, ţiitori de prapuri, cruci şi sfeşnice, sunt înconjuraţi de norodul care soarbe fiece cuvânt. Prin vocea preotului paroh, mulţimea ascultă cuvântul de Paşte al Înalt Prea Sfinţitul Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei în care părintele mitropolit le vorbeşte credincioşi despre persecuţiile sângeroase şi tensiunea existentă între ruşi şi ucrainieni, creştini ortodocşi deopotrivă, despre alungarea însemnelor creştine din instituţiile publice, despre înmulţirea cluburilor şi barurilor sau a altor locuri unde se petrec lucruri pierzătoare de conştiinţă, de suflet şi de familie, dar nu în ultimul rând despre pace sufletească şi despre regăsirea fraţilor în sânul familiei, despre minunea Paştelui care reuneşte familiile în această perioadă. Îngândurarea zugrăvită pe feţele oamenilor de discursul părintelui mitropolit este trasnformată imediat în lumină la auzul salutării creştine „Hristos a înviat!”, la care sutele de credincoşi răspund într-un glas „Adevărat a înviat!”. Oamenii iau lumină şi fac calea întoarsă spre casele lor pentru a umple spaţiul familial de bunătatea şi iertarea Învierii. Hristos a Inviat!
Nelu PĂUNESCU
