Un week-end de cosmar in „debaraua reginei”. Intalnire de gradul zero cu fantomele Londrei

0
88

In statia de taxi, nici tipenie de om. Dupa cateva apeluri prelungi, la capatul firului raspunde o voce somnoroasa care, la randu-i, reuseste sa trezeasca o alta voce somnoroasa. Dupa 5 minute soseste un taxi, iar dupa un sfert de ora iesim din orasul mohorat si intram in aeroport. Check-in-ul imi ofera sansa de a-mi concretiza o dorinta mai veche, aceea de a lua un bilet de avion numai dus. ”Nu aveti facut check-in-ul online si trebuie sa platiti 35 de euro. De asemenea, pentru rucsacul cu laptop, pentru ca la Wizz Air se considera bagaj de mana, mai platiti 30 de euro”, ne spune afabila o fatuca cu bretonul deasupra nasului. „Duduie, se duce dracului toata bucuria iesirii din aceasta tara mohorata. Nu am de gand sa cer ajutor social in Londra”. „Imi pare rau, dar sa stiti ca astia de la Wizz Air sunt niste neseriosi, dar va dau chitanta si puteti sa faceti reclamatie”, incearca duduia cu breton sa indulceasca datele problemei. Patit cu reclamatiile in Romania si degraba lor nerezolvare, o conving pe tipa sa pun laptopul in troler si sa anulam astfel una din probleme, lucru rezolvat. La poarta de imbarcare, o alta blonda, rece si fara breton, dirijeaza pasagerii cu genti de mana spre un cos, sugerandu-le ca e bine sa isi bage gentile in rucsaci, daca nu vor sa plateasca 40 de euro. „Hopa, la fiecare suta de metri se percep cate 5 euro in plus pe aeroportul asta prafuit”, imi spun si incerc sa camuflez cat mai bine rucsacul a carui prezenta e cat se poate de evidenta. Ii intind biletul, tipa se uita intr-o doara peste el si cu un zambet Colgate imi ureaza zbor palcut. Multumesc cerului pe care-l voi atinge curand pentru inspiratia de a ma fi tuns a la Clark Gable si mamei pentru zambetul cu care m-a investit genetic.

Capcanele unui nevinovat zbor spre Londra

Pe pista, pana la scara avionului, ma secondeaza un conational ciocolatiu, cu pantecul bine format de vreo ciroza, care rupea in malaxor un pachet de Orbit. Ii dau prioritate rromului cu sacosa transparenta prin care se intrezaresc niste schimburi mototolite si, galant din fire, ii acord prioritate si unei englezoaice fara pigment, asa de dragul contrastului.

In avion am nenorocul de a ma nimeri langa doi blonzi, un englez si un roman, unul putin carliontat, cam lipovean, celalalt cu fata prelunga, ceea ce imi da impresia, cateva secunde, ca sunt incadrat intre printisorii mostenitori ai Coroanei, Harry si William. Rasuflu usurat pentru faptul ca voi avea macar o calatorie in compania unor oameni civilizati. Incerc sa silabisesc cateva randuri dintr-o carte a lui Tudor Octavian, dar pleoapele sunt prea grele. Ma trezesc brusc, in mijlocul unei discutii behaite si a unor hohote de ras. Arianul reginei isi proptise telefonul pe suport si se hlizea cu toti incisivii si caninii la un sitcom, cu volumul dat la refuz, iar din castile romanului din dreapta mea se prelingeau niste basi extrem de radicali, fapt care mi-au inspirat mila in prima instanta. „Saracu, asa de tanar si cu timpanul spart!”. Il iscodesc pe englez asupra prezentei in dotarea proprie a unei perechi de casti, iar asta inchide magaoaia, in timp ce romanul da volumul mai mic. In noile conditii, am posibilitatea sa aud vocile suave ale stewardeselor care fac specula cu parfumuri Paco Rabane, Versace, Cacharel sau La vita e bella. In cele din urma, Tudor Octavian s-a dovedit a fi cel mai bun companion, mai ales ca turbulentele s-au tinut scai, ca in nicio alta calatorie, hurducaturile fiind resimtite mai ceva ca intr-o calatorie la sol, cu microbuzul de la Iasi la Tibanesti. Vocea calda a unei stewardese „Bine ati ajuns in Marea Britanie. Va dorim sedere placuta!”, mi-a conferit, brusc, o stare de bine. Are grija, insa, sa ma readuca la uratenia de la imbarcare, o ţaţă de Vaslui care scotea fum pe nari impotriva guvernantilor si a ţâncilor care isi lepadau casul de la gura prin tari straine. „Mai degraba le gasea locuri de munca, nu sa umble lelea, ca uite, la Vaslui s-a inchis si Textila”.

Varsatoarea de la intrarea in capitala Regatului

In aeroportul din Luton inregistram primul incident. Toti calatorii din aeronava sunt impartiti in doua grupe. Odata intrati pe culoarul de acces in terminal aveam sa aflam si de ce. Politia organizase un baraj pentru identificarea unor suspecti. O dihanie de caine negru se apuca de amusinat calatorii si un cor de suspine iese din piepturile mixte romano-engleze ale doamnelor, mai ceva ca la o exorcizare in masa. La un moment dat, dintr-o coloana sunt extrasi doi pasageri tineri si necastigatori, care sunt tintuiti de un perete si perchezionati. Ne continuam drumul spre National Express de unde avem sa luam un autocar  catre Victoria Station, in apropierea careia se afla hotelul la care avem camera rezervata sau, asa cum veti vedea, o …debara imperiala.

Intepenit in centura de siguranta a autocarului supraetajat, iau contact cu primele imagini ale Londrei. O varsatoarea dezafectata in graba se pare ca a lasat in urma, printre smarcurile care marginesc drumul de iesire din zona de securitate a aeroportului, siruri de gunoaie. In autocar, majoritatea sunt romani. Se discuta despre casa tocmai lasata „acasa” sau despre romanii „de caracter” care tradeaza mai ceva ca o curva pusa pe capatuiala, in fata angajatorilor din Regat. Afara, contrastele se succed cu repeziciune. Trecem prin zona de shopping a Londrei si debarcam in Victoria Station. GPS-ul face nazuri, asa ca trebuie sa ma orientez dupa instinct. Sunt ajutat foarte mult si de un politist care imi indica „first to the right, after that street”, dar si de o ospatarita cu ochi oblici care imi indica „first to the left, towards the boulevard”. Ceva din instinctul de cercetas deprins prin taberele comuniste imi spune ca in afara de amabilitate, cei doi sunt defazati total si trebuie sa-mi identific singur destinatia. Ma intorc, prin sita unei ploi dense, londoneze, in cautarea hotelului la auzul caruia toti cei intrebati dau din umerii flescaiti de ploaie, dar cand aud de cod, toti incep sa-mi dea repere valoroase si contradictorii. Dupa ce vizualizez o suita de chipuri de receptioneri sau patroni indieni, dau de minunatul hotel The Grapevine (Vita de vie!?), dispus atat de discret, incat trecusem o data chiar prin fata lui. Cazarea se face la ora 14. E de abia 10, asa ca am timp sa mai bat partea asta a Londrei la picior.

O clipa de „soc cultural” in debaraua regala

La ora 14.20 revin la hotel si gasesc la receptie un indian mai tanar. Imi cere buletinul si ma someaza efectiv, cu un aer de superioritate, sa completez un formular, in timp ce el se intoarce la un joc pe calculator. Ii pun buletinul pe tejghea si ii spun sa-l completeze el. Nenorocitul ciocolatiu imi arunca o privire preluata din istoria crunta in care strabunii sai au fost sclavii colonistilor englezi, si striga dupa o angajata pe care o pune sa completeze formularul si apoi ii arunca o legatura de chei. O clipa am impresia ca vad putin rosu intins peste smoala de pe chipul balaoachesului de pe malurile Gangelui. Aveam sa aflu ca majoritatea hotelurilor din jurul Victoria Station  sunt detinute de indieni si, totodata, sa inteleg pe viu ca in afara aurei de sacralitate care tine in viata o natie saraca lipita pamantului, indienii sunt infinit mai mizerabili si mai rai cu romanii decat englezii. Camerista care ma insoteste, despre care aveam sa aflu cu surprindere ca este o ieseanca stabilita de 5 ani in Londra, imi da doua chei de la usa de acces in hotel si de la camera si imi ureaza sedere placuta. Urc o scara ingusta, intru intr-un antreu de vreun metru, introduc cheia intr-o usa cat cea a unui sifonier si…inlemnesc in prag.

Camera de hotel platita in avans nu este altceva decat o debara mai imperiala, dat fiind proximitatea Buckingham-ului. In loc de dulap, pe perete este infipt un uscator de rufe, pe o policioara sta asezat un telefon cu jumate din corp in afara, iar pe tavan troneaza o lustra de Bombay.

La randul ei, baia e facuta dupe dimensiunile unui asiatic, pentru ca, daca un european normal s-ar aseza pe veceu ar putea la fel de usor sa se spele pe dinti la chiuveta si pe picioare la tentativa de dus, in acelasi timp, lucru pe care aveam sa-l si fac.

Pentru ca oroarea sa fie si mai mare, deasupra veceului se afla o placa care acoperea accesul intr-un pod sau ceva de genul. Incerc sa ma dumiresc, dar vasul de veceu se clatina periculos sub mine, asa ca renunt, mai ales ca dimensiunile imperiale ale camerei nu au mai permis si prezenta unui scaun. Peste toate acestea, podeaua scartaie ca puntea unei corabii neunse cu seu. Imi revine brusc in minte imaginea camerei platite pe net, si ies plin de furie, hotarat sa-i cer socoteala sclavului modern de la receptie, fiind ferm convins ca am fost tras pe sfoara si in loc de camera platita mi s-a dat camera de serviciu a cameristelor. Pe hol, dau nas in nas cu ieseanca. Ii spun din mers despre ce este vorba, iar aceasta incearca sa ma tempereze, spunandu-mi ca, intr-adevar, toate camerele single sunt asa si ca nu sunt nici primul si, probabil, nici ultimul care acuza faptul ca sunt furat pe fata. Indienilor nu le pasa de reclamatiile clientilor. Pun pe net poze furate sau facute cu obiective wide care creaza o perspectiva mai larga a suprafetei de cazare si multi cald in aceasta plasa. 

Fantoma care zgaraie rau

Senzatia ca o pisica zagaraie peretele de pe hol, se amplifica din ce in ce mai tare. Este ora 1 noaptea in debaraua imperiala de pe Warwick Way. Usa incepe sa vibreze sub asaltul unei vietati destul de bine intretinute. Pare sa fie o pisica, dupa zgomot. E ca si cum ar fi proptita in perete si bate cu coada in usa, apoi zgaraie si incearca sa intre.

Dupa 10 minute, timp in care incerc sa imi tin ascutite toate simturile si sa gasesc un motiv rational si real a ceea ce se petrece, ma arcuiesc, sar din patul de campanie si deschid brusc usa. Holul ingust e pustiu, iar din camerele invecinate nu se aude nici macar o respiratie sau vreun arc trosnind sub greutatea locatarilor. Ma intorc in covata imperiala si incerc sa adorm, dar un sir de plesnituri, bocanituri, pasi infundati si bufnituri imi invadeaza spatiul aristocratic, de deasupra, din lateral si chiar de sub pat. Debaraua imperiala devine brusc asaltata de forte oculte. Prezenta pisicii uriase se simte si in interior. Brusc, pilota este trasa in jos sub o forta invizibila si salteaua inregistreaza primele zdruncinaturi sub saritura unei feline nevazute. Simt ceva greu pe piept, iar o presiune brusca imi incarca toracele si respiratia imi devine din ce in ce mai sacadata. Vizual nu se intampla nimic din ceea ce simt. Stau doar cu ochii mari urmarind golul camerei, cu pisica aia uriasa pe piept. Simturile imi sunt parca inundate de un somnifer puternic. Reflexele sunt in concediu, iar eu sunt abandonat in ghearele unei vietati venite dintr-o lume paralela, care tine mortis sa-mi demonstreze ceea ce nu am negat niciodata, dar inca nu am intalnit- existenta unor spirite care bantuie din nepalpabil, aceasta lume a concretului. Cred ca s-au scurs vreo 5 minute in care am fost prada usoara in puterea acestei forte nevazute. Presiunea a devenit din ce in ce mai mica, articulatiile mainii au devenit dure iar arcurile patului s-au eliberat brusc de prezenta mea. Eram deja in picioare, incaltat si imbracat mai repede si mai regulamentar decat in armata, iar intr-un minut ma aflam deja in strada, in fata cladirii albe a hotelului prins parca in funii invizibile de luna secera ce parca radea in coltul gurii de aceasta intalnire ciudata. Am haladuit pe strazi vreo doua ore, am intrat intr-un pub si am topit doua beri brune, in halbe poate prea mici pentru a-mi ineca adrenalina, dar reci si spumoase. Avusesem un prim contact cu legendarele fantome ale Londrei…

Dimineata imi inundase debaraua demult. Fantoma noptii plecase la culcare sau zgaraia si sarea prin alte cotloane. O lumina laptoasa imi batea in pleoape, in ritmul paturii pe care o camerista o scutura de zor de la etaj, in curtea interioara. Mai aveam de stat inca doua zile in Londra, dar aceste prime experiente m-au invatat trei lucruri- trebuie sa ai tot timpul portofelul prevazut sa acopere neprevazutul, sa te asiguri, din toate sursele posibile, ca patul matrimonial platit exista, si nu te trezesti ca-ti rupi oasele pe un pat de campanie dintr-o debara, si sa fii pregatit oricand de o intalnire cu fantomele batranului regat.

Nelu PAUNESCU  

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here

− 6 = 1