Hanurile Iasului de altadată. Orasul in care au fost demolate cu intentie toate mostenirile pitoresti ale trecutului ospitalitatii

0
94

Din vechile hanuri ale Iaşului nu mai funcţionează nici unul * despre multe nu se mai ştie nici unde îşi aşteptau muşterii cu porţile larg deschise * în oraşul hanurilor nu s-a reuşit conservarea nicunui vechi popas, iar memoria locurilor se pierde de la o zi la alta
Trecerea vremii şi apăsarea vremurilor au văduvit Iaşul de unele dintre cele mai pitoreşti clădiri, atât de căutate în veacurile trecute – hanurile Iaşului. Locurile de popas, cu pivniţe adânci în care dospea vinul din podgoriile renumite din jurul târgului, cu şuri şi grajduri pentru animalele drumeţilor, cuptoare în care sfârâiau bucate şi hangiţe oacheşe care bucurau inima şi ochiul muşteriului, mai există doar în evocări. Mergând pe urma hanurilor ieşene, ajungem la Ruginoasa, acolo unde se mai puteau vedea până nu demult, vestigiile unui vechi han devenit mai apoi staţie de poştă. Strada Păcurari, la rândul ei, a fost renumită pentru grădinile şi hanurile sale. Într-o asemenea grădină, având o vedere încântătoare spre gară, a fiinţat un han în care luau masa îndeosebi studenţii, printre care şi tânărul George Enescu. Urcând mai sus spre Copou, undeva în spatele Universităţii parcă se mai aud sunetele ţambalelor, cobzelor şi viorilor, clinchetul paharelor de cotnari şi tămâioasă, râsul sănătos al hangiţei şi aburul năucitor al sarmalelor moldoveneşti tocmai scoase din oale. Se spune că pe locul fostei grădini botanice de lângă Universitate a fost cândva un pitoresc han de popas, vestitul han al lui Ion Panaite, la care poposeau deopotrivă negustori şi haiduci, odrasle de boieri şi oameni sărmani.
Scurt popas prin hanurile Iaşului
Piaţa Unirii constituie locul vechiului centru civic al Iaşului. În secolul XVI-lea, pe această vatră a târgului se aflau 12 cuptoare de ars cărămidă. Ulterior, în preajma unora dintre ele au apărut hanuri, cârciumi şi prăvălii. Undeva, pe uliţa sărarilor, cum era denumită actuala stradă Sărărie, se afla Hanul lui Topor, o atracţie a vremurilor în care se puatea găsi cea mai bună pastramă de oaie şi cel mai rece vin din târg.

Către acest han, cea mai veche construcţie din acea parte a Iaşului, cu hrube ce dădeau direct în uliţă, se perindau zilnic negustori, ţărani sau străini veniţi de departe cu treburi pe la Iaşi. Printre ei, oaspeţi ai acestui plăcut loc de popas îi regăsim şi cei doi mari prieteni, Creangă şi Eminescu, care-şi mai dezmorţeau picioarele în plimbarea de la bojdeucă pe uliţa sărarilor. Pe Uliţa Mare, actualul bulevard Ştefan cel Mare se găseau Hanul Turcesc, pe locul Şcolii Gheorghe Asachi, Hanul Ghimici, Hanul Vanghelie, pe locul unde se găseşte astăzi Centrul Militar din spatele Mitropoliei, şi Hanul Ilie Armanu, întinse pe partea stângă a actualului bulevard, în timp ce pe partea dreaptă uliţei se înşirau dughenele lui Dumitrache Cantacuzino şi Hanul Pârlita, pe care astăzi se află blocul Cina. Se spune că hanul Pârlita era mai tot timpul plin de muşterii în vremea construirii căii ferate Suceava-Paşcani-Iaşi, atunci când, meşterii străini care lucrau la drumul de fier, veniţi din Polonia şi Austria, au transformat încăperile într-un fel de club al „ciocănarilor”, unde-şi fumau liniştiţi luleaua alături de o halbă gulerată cu bere. Aici se mai adunau ieşenii ca să aştepte poşta, veştile şi gazetele.
Actuala clădire a hanului Trei Sarmale nu se află pe lista monumentelor istorice, aceasta fiind construită pe vremea comuniştilor, pe vechiul loc în care a funcţionat hanul vechi. Mai sunt hanurile de la Deleni sau Ierbiceni, dar singurul han pe care îl avem pe lista monumentelor istorice este cel de la Podul Iloaiei, în care funcţionează spitalul orăşenesc”, a declarat Virgil Băbîi, directorul Direcţiei Judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Iaşi.
Drumul spre Poartă trecea pe la Trei Sarmale

Un han cu tradiţie în Iaşi a fost şi hanul „Trei sarmale”, care apare atestat în documente încă din secolul XVIII. Acesta era odinioară şi un loc de popas al domnitorilor care se întorceau de la Poartă. La el veneau adesea Creangă şi Eminescu, în peregrinările lor, iar mai târziu, la han mai poposea şi Octav Băncilă, după ce îşi termina picturile pe dealurile Buciumului.După ce a trecut prin mîinile mai multor proprietari, hanul a ajuns în secolul al XVIII-lea în custodia Mănăstirii Socola, care l-a pierdut după secularizarea averilor mănăstireşti. Noul proprietar, Primăria Iaşi, l-a stăpînit aproape 30 de ani, vînzîndu-l apoi unei persoane fizice. Se spune că pe podul din drugi de lemn, pe sub care curgea apa Bahluiului carele cu osiile scîrţîind, apăsate de greutatea încărcăturii, se îndeptau spre Socola şi Trei Sarmale, unde datina vinului generos constituia un obicei.

Odată ajunşi la Trei Sarmale, drumeţii se întîlneau cu alţi călători veniţi de prin târgurile învecinate, care pînă să ajungă în tîrg să-şi rostuiască treburile, se opreau la vestitul han să guste cîteva sarmale. Porţile hanului erau deschise din zori şi pînă-n noapte şi în zi de lucru şi de sărbătoare. „Hangiţa cu catrinţă era pregătită tot timpul de musafiri, dornică să le stingă arşiţa şi să le potolească foamea. În vreo două cuptoare se rumeneau colacii. Cighirurile din măruntaie şi mirodenii, învelite în prapuri subţiri, sfîrîiau voios în tingirile cu costiţă şi pui. Pe mormane de jăratec, în vetrele încinse se rumeneau fripturi hiduceşti. În oale burduhănoase de lut, sarmalele din carne grasă, mărunţită meştejugit cu satîrul pe trunchiul căsăpiei de alături, bolboroseau morocănos îngînînd şoşotitul borşului de pui cu tocmagi, ce fierbea în chiupuri de lut încinse”, sunt evocările unor gurmanzi care au apucat să se înfrupte din minunile hanului. La hanul din marginea pădurii Socola, în văzul trecătorilor, la mese întinse, era totdeauna lume multă. Căruţaşii zăboveau aici ca să se mai usuce năduşeala de pe cai, în vreme ce ei trăgeau o duşcă, iar telegarii, osteniţi de opinteala în oişti, erau răsplătiţi cu o grămadă bună de fîn. Aici opreau caleştile domneşti şi boiereşti, cetele de haiduci, harabalele negustorilor, dar şi faimoasele diligenţe moldoveneşti care în goana lor nebunească stîrneau vîrtejuri de colb, încît pasagerii prăfuiţi erau nevoiţi să zăbovească ceva vreme lîngă fîntînă pentru a se curăţa. Acum, prin camerele goale şi crăpate ale hanului nu mai zăboveşte decât vântul.
Bolta Rece, un loc mizerabil cu rapsodii unice în Iaşi
Bolta Rece, ospeţie cunoscută de pe la 1786, aşezată deasupra unor pivniţe ramnificate, zidite în piatră, era locul unde în răcoarea hrubelor, la lumina străvezie a flăcării de opaiţ, muşterii se delectau cu aroma vinurilor de Cotnari, de Bucium, de Uricani sau de la alte podgorii renumite. Până la intrarea în biografia literară, Bolta Rece îşi trăise deja o istorie mai lungă de un secol. Se ştie de pildă că primele hrube ale localului au fost săpate de slugerul Gheorghe Costin înainte de 1799, fiincă la această dată, beciurile au fost folosite ca depozite ale palatului în care era instalată curtea feldmareşalului Potemkin. Peste 7 ani, în 1806, slugerul Costin a construit o nouă locantă pe care a legat-o de pivniţa veche, dânduli-se la amândouă numele de Bolta Rece. Localul înconjurat de grădină şi curte, se compunea iniţial din 4 încăperi, o bucătărie cu cuptor şi grătar şi paravan. În curte era o fântână iar în grădină, un chioşc. La Bolta Rece veneau oamenii de pretutindeni ca la un han şi în acelaşi timp, aici era locul în care ieşenii îşi făceau plimbările şi siesta. Pe la jumătatea secolului trecut, în umbra şi liniştea hrubelor au citit din lucrările lor mulţi membri ai Societăţii Junimea, care făcuseră la Bolta Rece un cenaclu ad-hoc. Localul era frecventat între alţii şi de filosoful Vasile Conta, ori de scriitorul Nicolae Beldiceanu, I.L.Caragiale, personalităţi străine precum Rossini sau Mounet, dar mai mult decât oricare altele, de numele localului sunt legate câteva momente din viaţa lui Creangă şi cea a marelui său prieten, Mihai Eminescu care se aciuau foarte des în hrubele Boletei Reci, unde la lumina slabă a opaiţului îşi povesteau vrute şi nevrute până în zori. Dorind să continue tradiţia Bolţii Reci, edilii Iaşului au hotărât să ridice o nouă clădire pe temeliile celei vechi. Aşa a apărut actualul restaurant mobilat în stil popular românesc, decorat cu elemente etnografice specifice Moldovei. După 1990 încoace, calitatea clienţilor s-a tot schimbat, mâncărurile sunt râncede, tradiţionala ospitalitate românească s-a transformat în hoţie iar legendele au amuţit. Astăzi, beciul este deschis vederii numai apropiaţilor administratorilor, toaletele sunt pline de mizerie, bucatele sunt scumpe şi proaste dar, ceva totuşi mai aminteşte de frumuseţea vremurilor de demult – ţambalul şi scripca care tânguiesc toate rapsodiile române.
Nelu PĂUNESCU – articol publicat in cotidianul Evenimentul in aprilie 2014

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here

71 − = 63