Iesim de pe autostrada, iar farurile masinii de teren sparg bezna care salasluieste peste drumeagul marginit de conifere. Este o straduta ingusta cu pretentii de dublu sens, specifica catunelor montane, ce se aseamana aleilor care fac intrarea pe proprietatile nobiliare. Dupa ce parcurgem vreo 2 kilometri pe drumeagul boltit de crengile altor specii de copaci, intram in Poutena, un pitoresc satuc portughez.
Strazile inguste, marginite de case cu brauri de piatra si gradini cu vegetatie luxurianta, dau satucului un aspect medieval, dar in acelasi timp sinistru. Lumina farurilor arunca cu repeziciune in spate stradute si case nepopulate, facand din Poutena, la o prima impresie, un satuc abandonat. O motocicleta cu atas, in jurul careia se invart doi poutenezi, este singura forma de viata pe care o intalnim in cale. Este ora 22.30, ora Romaniei, cand ajungem la casa lui avo (bunica) Minda si avu (bunic) Manuel. In curte, ascunsa din strada, asemeni caselor maramuresene, o masa lunga “imbrobodita” in fete de mese albe, asteapta musafiri in jur. Dupa o cina tarzie, cu coaste de ied marinat si cate un pahar de vin de Porto, ne retragem in camerele inalte, mobilate ca acum un secol si ceva in urma. Decalajul de fus orar si cele 7 ore de zbor isi spun cuvantul.
Dimineata ne trezim cu un sentiment placut, fara sa stim de ce. Astazi este ziua Poutenei. Avo Minda s-a trezit inaintea orataniilor pentru a pregati masa de familie, nu una oarecare, ci o masa festiva pe care trebuie pus ce are acest loc mai bun, ca nu de alta, dar sunt sarbatorile micului burg portughez. In timp ce copiii alearga pe sub portocalul inca verde si prin curtea imensa, incarcata de verdeata si flori, avo trebaluieste pe langa cuptorul din bucatarie. In boluri incep sa ia forma culori, arome, salate de cruditati din gradina, salata de bacaleau – un peste local cu o textura densa, iar pe masa va fi adus, la un moment cheie, un porcusor de lapte, pentru asezonarea caruia, in bucatarie incepe sa miroase a portocale care sunt curatate pentru impaierea porcului, a acelui porc celebru de Poutena, pe care chiar regina Angliei il comanda pentru masa familiei sau receptii.
La masa, in jurul acestor bunatati si a unui pahar de vin de Porto se vor aseza si surorile lui avo Minda, venite special din Lisabona pentru acest eveniment. Avu Manuel, apare mult mai tarziu, salutand pe toata lumea, cu un zambet molipsitor. O durere surda ii sageata umarul drept de vreo doua zile, dupa ultima partida de vanatoare, asa ca leacurile lui avo isi fac simtita prezenta.
In trei ore de la primul cantat de cocos, curtea se anima iar masa de 16 persoane este deja ocupata. Barbatii flecaresc despre lucruri abstracte iar femeile se pregatesc sa aseze masa de sarbatoare.
Pe toata durata mesei, cu cele vreo 8-9 feluri de bucate, se vorbeste incontinuu, de la ticul telespectatorilor anilor 50-60 din Poutena, care se aplecau sub televizoare pentru a se uita sub fustele femeilor de pe ecran, si pana la efectele terapeutice ale vinului de Porto. Doamnele si-au pus colierele cele bune si arboreaza un aer rezervat, pana ce primul pahar cu vin isi face efectul, moment in care se dezlantuie morile de vant.
Pentru digestie, dupa bunul tabiet al locului, iesim la o plimbare, pana in centrul satucului.
Sub coroana unui platan urias, zeci de poautenezi, majoritatea cu sepci verzi pe cap, joaca carti, discuta sau degusta cate o campirinia (bautura din cahoso, lime, zahar brun si fulgi de gheata). Parte dintre ei sunt locuitori ai Poutenei, care pentru a nu sta in case trag de ei si ies sa socializeze, altii sunt de la un centru pentru persoane varstnice aflat in sat. O tanara trece pe la fiecare batran si le ia sepcile care le acopera crestetele.
Niciunul nu clipeste, fie ca au privirile pierdute in trecut sau boala, sau sunt absorbiti de joc sub uriasul platan. La un moment dat, un barbat isi sufleca manecile si ii invita pe alti trei la un joc al locului, care imi pare vag cunoscut in timpul pregatirii, ca la prima aruncare sa recunosc universalitatea turcai.
Poutena este unul dintre satele tipic portugheze, in care migratia fortei de munca si-a spus cuvantul. “Sunt multi imigranti, aici”, m-a avertizat Ricardo cu o seara inainte, pe cand intram in Poutena. “Si aici?”, l-am intreb uimit, gandindu-ma, bineinteles, la imigranti arabi. “Da, sunt imigranti portughezi care sunt plecati la munca in Franta, cei mai multi, si vin in fiecare vara acasa”, mi-a raspuns senin companionul meu.
Poutena este inconjurata de paduri de conifere si eucalipti care cresc in nisipul alb, oceanic, incadrand culturile de porumb, de vita de vie si casele oamenilor. Intr-una din aceste case cu aspect colonial si vag influente toscane, suntem invitati la un pahar de sampanie de catre Analia si Juan, sora lui avo si cumnatul acesteia. O casa in care confortul se impleteste in mod fericit cu functiuni si o vegetatie de care nicio locuinta din zona nu duce lipsa. Amfitrioana ne invita la o plimbare in gradina, unde putem degusta direct din copaci sau de pe rugi, kiwi, struguri, mure, zmeura, portocale si fructul pasiunii.
Zeci de gavanoase cu arbusti si flori intregesc decorul casei pe aleile careia patruleaza slobozi ,doi ciobanesti.
“Poc!”, dopul sampaniei sparge tacerea aparenta a casei, iar lichidul auriu se prelinge in pahare. Pe peretele din spatele meu, o fata morgana imortalizata in ulei, deasupra unor beduini, ma sfredeleste cu privirea. Gazda imi observa curiozitatea si mi se confeseaza. Joan a lucrat 35 de ani pe muchie in Arabia Saudita. “Am stat singura in toti anii astia, timp in care Juan a fost plecat sa construiasca palate pentru seici. Avem impreuna doi baieti, de 37 si 40 de ani, pe care i-am crescut singura. Acum s-a intors acasa, de vreun an. De tot”, imi spune Analia. Ne luam la revedere de la acesti oameni pe care desertul Arabiei Saudite i-a tinut departe unul de altul aproape o viata, oameni a caror relatie s-ar inscrie mai degraba in acele saga nordice, si pornim spre casa, pe un drum laturalnic, prin inima padurii de eucalipti, padure in care intalnim, din 100 in 100 e metri, canale colectoare pentru apa, din piatra, folosite candva pentru irigarea plantatiilor. 
Arar, intalim case cochete, cu obloanele trase, abandonate de “imigranti” in mijlocul unor peluze impecabile, dar si palcuri de copaci de pluta. Pe langa porcusorul de lapte, Poutena este vestita pentru copacii de pluta care sunt decojiti periodic pentru producerea dopurilor de pluta pentru vinuri si sampanii. Poutena, un sat care numara doar 500 de locuitori mai are un traseu de motociclete si un teren sintetic de forbal, care ar rivaliza cu multe terenuri din Romania.
Nelu PAUNESCU
