Puţini ieşeni cunosc faptul că în curtea liceului de la Miroslava fiinţează de peste 22 de ani, cel mai mare muzeu al ţăranului român din Moldova * fiecare exponat salvat şi adăpostit în cele 12 săli ale muzeului, este datorat profesorului Dumitru Bunea * paradoxul face ca palatul de la Miroslava să fi adăpostit până în anii 45, un orfelinat înfiinţat de principesa Olga Sturdza, iar astăzi un muzeu în care sunt protejate cu grijă, lucruri de suflet, pe care lumea le-a abandonat
Poate cel mai discret muzeu din întreaga Moldovă, Muzeul Etnografic al Agriculturii Moldovei, amenajat într-o clădire de peste 100 de ani din incinta Liceului Agricol din Miroslava, are nevoie urgentă de ajutor. Piesele de o inestimabilă valoare, strânse bucată cu bucată de prin bătăturile locuitorilor din judeţ sau donate de elevii şcolii, sunt în pericol de a se degrada din cauza stării în care se află clădirea ce le adăposteşte. Clădirea de care vorbim, în fapt castelul principesei Olga Sturdza de la Miroslava, a fost construită în anul 1796 iar în prezent necesită intervenţii masive la partea de structură. Cum bugetul şcolii nu poate suporta aceste cheltuieli, singura soluţie este accesarea unor fonduri europene sau de la bugetul local.
„Mulţi dintre pereţii interiori s-au fisurat şi îmi intră apă în încăperi. Clădirea trebuie reabilitată din nou, dat până la tencuială, puse plase de metal, un proiect de mare dimensiune. E vorba de miliarde de lei.Zidurile sunt groase de aproape un metru şi tocmai ăsta e, cred, norocul palatului. Clădirea a trecut şi peste cutremurul din 1806, cel mai grozav care a fost în ultimii 300 de ani. Unul dintr cutremure m-a prins şi pe mine aici. Eram cu o delegaţie din Basarabia în sala mare a palatului, atunci când a fost ultimul cutremur”, ne spune profesorul Dumitru Bunea, iniţiatorul acestui muzeu deschis în mai 1980, după şase ani de acumulări intensive.
„Eu am venit la această şcoală în 1974 şi de atunci m-am apucat de strâns obiecte, iar în 1980 s-a organizat muzeul într-o primă formă, pe locul în care era cămin de băieţi şi de fete. Şi eu am prins 70 de elevi în sala mare, acolo unde erau băieţii, iar fetele erau în turn. A funcţionat ca internat până s-a construit un corp nou pentru cămin”, ne-a spus profesorul Bunea.
Muzeul a funcţionat ani de zile în trei săli ale Palatului Sturza, iar astăzi este extins în 12 camere. În muzeu sunt expuse piese de mare valoare pentru ilustrarea universului artistic şi utilitar al ţăranului român din centrul Moldovei, grupate în şase secţii distincte – Unelte agricole pentru cultura mare, Zootehnia în Moldova, Industrie casnică în Moldova, Portul popular din Zona Iaşi, Centre ceramice tradiţionale din Zona Iaşi şi Istoria şcolii şi a învăţământului agricol românesc din Moldova.
Mii de obiecte casnice culese de prin bătăturile satelor din Iaşi
Obiectele sunt adunate din tot judeţul. Multe sunt sunt „donaţiile copchiilor”, cum îi place profesorului Bunea să recunoască. După unele exponate de dimensiuni mai mari, precum pluguri sau grape, s-a mers cu tractorul şcolii iar pentru râşniţe de pildă s-au cutreierat satele înşirate de-a lungul Prutului. Toate exponatele din muzeu au o poveste a lor, de la confecţionare şi până la momentul când aceasta au fost adoptate de profesorul Bunea.
„La început aveam nişte colegi care se ţineau cu mâinile de burtă şi râdeau de ”vechiturile lui Bunea”, dar când m-am apucat să dau la Palat mi-au sărit în cap ”băi, da ce faci cu muzeul nostru?”. Aha, acu e „muzeul nostru” şi le-am spus „nu frate, expoziţia rămâne, şi ce am în magazie le dau la muzee profesioniste, ce e mai de valoare, pentru că riscă să se piardă”. Zic şi eu, că dacă nu o să mai fiu pe aici, măcar să fie în siguranţă Am dat din rezerva muzeului şi la Muzeul Etnografic al Moldovei de la Palat, şi la Chişinău, şi la Sibiu”, spune cu mândrie, Bunea. Undeva pe holul înţesat de artă contemporană agrară, profesorul ne arată un război de ţesut din Suedia, dăruit de nişte parteneri, dar şi un război de ţesut autentic, românesc. Într-o altă sală se înşiră piese specifice industriei casnice, obiecte folosite la făcut lapte, brânză, pentru ţesut în tot felul de variante dar şi alte obiecte de meşteşugărit pe lângă casă. La etaj, pe holul central, profesorul Bunea a făcut o expoziţie cu produse textile. Printre ele regăsim un alt război de ţesut, nişte măşti, iar pe pereţi sunt înşirate tablouri ce provin de la elevii care au participat la cercul de pictură ce a funcţionat cândva în şcoală, tot la iniţiativa profesorului Bunea.
„Aici sunt materiale textile diferite, prosoape din tot felul de materiale, cu motive diverse. Ăsta se cheamă pomul vieţii care este întâlnit cel mai des pe prosoape şi pe covoare, cu păsări, cu flori, în tot felul de variante. Există şi motive floral geometrice. Aici am o ladă de zestre pe care mi-a adus-o un fost absolvent, Gică Alexa, de lângă Palatul Sturdza de pe Lascăr Catargiu, unde e televiziunea. Actualul inspector de la socio-umane, o fată extraordinară, Iordăchescu Lăcrămioara, m-a ajutat să facem întâlniri cu profesorii de istorie pentru a-i convinge ca în şcolile rurale să se facă muzee şcolare locale în ideea de a salva de la distrugere nişte lucruri pe care lumea nu le mai poartă sau nu le mai foloseşte. Cine mai poartă acum la noi port naţional, decât la vreun spectacol? Totul se aruncă iar kitch-urile vin în valuri, şi de acea o astfel de soluţie ar salva multe obiecte de cultură tradiţională. Arătam aceste obiecte ţesute de ţărănci analfabete care aveau o sensibilitate artistică formidabilă. Noi astăzi ne îngropăm în manele şi în tot felul de kitch-uri. Ei, ţăranii ăia ne băteau şi ne ascultau cu urechea la orice oră, ca sensibilitate autentică. Sigur, ţăranul era cu înclinaţii serioase, către utilitar ”, ne spune Bunea.
O cultură a portului pe cale de dispariţie
La primul nivel al muzeului este amenajată aşa -zisa polivalentă, şi principala sală de expoziţie din muzeu. În această sală a portului din zona Iaşului, fost salon al palatului, sunt expuse cu grijă peste 70 de piese disparate din cultura portului ţărănesc.
„Am de exemplu borangic, in, cânepă sau chiar lână ţigaie. Aici e un costum de Popricani, iar perechea lui feminină am dat-o la Palatul Culturii. Sunt semiunicate. Când am amenajat muzeul, i-am zis doamnei director Ropot de la Palat că pot să le dau câteva obiecte. A zis că o să dea o fugă însoţită de o colegă, să adune câteva obiecte vreme de vreo 2 ore şi a stat 3 săptămâni. Fostele paturi au fost înlocuite cu tot atâtea costume populare din zona Iaşului. De exemplu, în depozit am piese de port care nu au nici o valoare ca piesă în sensul că pe plastic s-a făcut modelul care nu poate fi scos decât într-o expoziţie de modele. În general lumea a dat ceea ce considera că e compromis. Ei, printre ele au fost şi obiecte extraordinare ca de exemplu o variantă a pomului vieţii pe un prosop extraordinar de frumos. Aici sunt tot felul de cămăşi, cele din spate sunt borangic, iar aici vreau să vă arăt o chestie deosebită…”.
Profesorul vorbeşte cu drag, la superlativ, de fiecare piesă de-a sa, ca despre o femeie de demult, dar neuitată nicicând. „Chiar azi noapte pe la 1.00 am văzut, şi crăpa rânza în mine, un film pe History, cu tracii. Au scos bulgarii ăştia din tumulii ăia de pământ care sunt morminte ale regilor locali, şi cum avem plin şi aici, inclusiv în zona asta, nişte tezaure în genul celui de la Micene, cu zeci de kilograme de aur, şi fel de fel de obiecte, o bucurie! Bulgarii ăştia la care noi ne uităm de sus, era mai mare dragu să-i urmăreşti la lucru, cu istorici, echipe de arheologi, desfăceau, arătau…La noi, dracu să le ieie! Toate au dispărut, s-au dus”, spune cu năduf profesorul.
Muzeul făcut din „inestimabile cioveie”
La un moment dat, profesorul se opreşte în dreptul unui prosop cu un motiv tematic, pre-dacic, care se întâlneşte pe ceramică, cu e cazul cănii cu Hora de la Frumuşica. „Sunt siluete similare ăstora, nu are nimic cu portul comun actual. Se pare că vine de la populaţia pre-dacică, li se spune şi arieni, care la 2400, când au început să treacă tracii, i-au găsit aici. Acest motiv s-a păstrat în special în Ardeal, Moldova şi Basarabia, deci un argument de continuitate a populaţiei, pentru că numai ce se transmite de la mamă la fiică, deci în inerţia tradiţiei, se păstrează neschimbat, fără legătură cu motivele din practică. În aceste regiuni există covoare din secolul XV cu acest motiv extraordinar de vechi care arată continuitatea asta etnică, deci populaţia aia peste care au venit tracii, care a păstrat motivul respectiv”, istoriseşte profesorul. Un alt exponat pe care profesorul ţine musai să ni-l arate este un fel de ie dintr-o o mătase naturală extrem de fină, făcută din firul cel mai subţire, produs de un vierme de mătase care mânca şi frunză de stejar nu numai de dud. „Apropo, şcoala asta a introdus cultura dudului, care se dădea gratis la ţărani ca să înceapă să crească mătase, să vândă gogoşile. Iaşul a avut o industrie serioasă până în 1913”, spune profesorul. În aceiaşi sală se găseşte şi un tablou care îl surprinde pe Mihail Kogălniceanu într-o postură necunoscută, imediat după terminarea şcolii, atunci când a fost făcut sublocotenent. Trecem într-o alt încăpere, în care, pe lângă o altă ladă de zestre, ni se înfăţişează obiecte de industrie casnică, în special de ţesut, dar şi obiecte de gospodărie, de la făcut mâncare, blide alături de „sfânta ploscă” şi până la instrumente muzicale. „Toate sunt aduse de copii sau foşti elevi. Nu am cumpărat nimic, totul este donaţie. A fost doar nebunia mea şi bunăvoinţa câştigată a copiilor. „Du-i mă la nebunu ăla, du-i bă asta că nu-i bună!””, spune profesorul.
Mai mulţi mitropoliţi decât ieşeni
Una dintre cele mai complexe îmbelşugate săli ale muzeului este cea în care sunt expuse obiecte de ceramică de Iaşi. Sute de obiecte culese de-a lungul timpului din cele 5 centre tradiţionale ale judeţului, din care în prezent mai funcţionează doar unul, la Tansa, sunt înşiruite pe rafturi, de la ceramica tradiţională până la vasele de ceramică neagră de la Deleni, precum cea de la Marginea. Într-o altă încăpere dispusă în stânga sălii centrale a muzeului este secţia de istorie. Aşezată cuminte într-o vitrină, putem vedea revista „Albina Românească” cu anunţul privind deschiderea cursurilor la Institutul de Educaţie, o colecţie de titluri de proprietate, unele de la Ferdinand, altele de la Regele Mihai, o colecţie numismatică, nişte caiete care i-au aparţinut lui Kogălniceanu şi anunţuri ale examenelor anuale, pentru că la sfârşitul anului, examenul la institut era public, în prezenţa marelui vornic Sturdza. Muzeul deţine şi o colecţie de arme dar şi nişte vase ciudate, transformate de soldaţi din cămăşi de proiectile. Pe front, soldaţii se plictiseau şi făceau tot felul de obiecte, fapt ce demonstrează că ţăranul era înzestrat cu simţ artistic real. Toate aceste exponate sunt conservate la rece, deoarece în palat există avem sursă de încălzire numai că punerea acesteia în funcţiune pentru muzeu ar consuma căldura la o treime din şcoală. În cartea de oaspeţi a muzeului de la Miroslava au semnat multe personalităţi ale ţării şi nu numai, de la ambasadori, mitropoliţi din ţară sau din Grecia, Zoe Dumitrescu Buşulenga, Constantin Ciopraga, Popescu Negreanu…”N-am avut eschimoşi în vizită, dar în rest au venit de peste tot, negri, galbeni, din China, japonezi…Au semnat şi cei din prima delegaţie de ziarişti chinezi care au venit în România după „aglomeraţia” aia din decembrie 1989. De la Banca Mondială am avut, pe nea Petrică Roman l-am avut aici, toţi au defilat. Au venit şi de la Banca Mondială, da văd că nu au lăsat nimic în caiet… Notaţi data, spuneţi că aţi fost, că aşa se scrie istoria!”, ne îndeamnă profesorul.
Cine este păstrătorul de tradiţii de la Miroslava?
Profesorul Dumitru Bunea este el însuşi un tezaur al acestor locuri. Cum îi place să spună, e măritat la Iaşi, el fiind din Ardeal, de al lui Inocenţiu Micu -Klein şi Samuil Micu Klain, cu un bunic care a fost printre cei 1228 de deputaţi de la Alba Iulia, care au hotărât Unirea. „Bunicul meu era popă şi o condus trupele române spre Cisnădie, spre Ocna Sibiului. Acolo cine ştie muntele, e stăpân. Ai noştri au luat bătaie la Sibiu, că au venit trupele alpine bavareze şi i-o zvârlit peste Olt. Pe bunicul meu l-o turnat notarul, unu Popovici, şi l-or arestat. L-or pus în lanţuri, l-or concentrat la Sibiu şi de la Sibiu i-o dus la Cluj, pe jos, în lanţuri. Erau preoţi, avocaţi, învăţători dar şi nişte ţărani mai naţionalişti. I-au judecat pentru înaltă trădare, i-au condamnat la detenţie pe viaţă, a făcut 6 luni în Cluj, după care o fost dus la Zombor, în Ungaria. În august 1918, când s-a dus de-a dura imperiul, l-au eliberat pe bunicul meu. S-a întors în Sadu şi a fost ales unul din ăia 1228 de delegaţi de la Mare Adunare. Suntem dintr-o familie de naţionalişti. Bunicul bunicii mele a fost implicat în Revoluţia de la 1848, în Ardeal. Chestia asta cu naţionalismul o am, şi nu cred că e greşită” povesteşte Dumitru Bunea. Unul dintre regretele tardive ale profesorului este acela că şi-ar fi dorit să facă mult mai mult pentru conservarea trecutului acestei ţări. Ar fi mizat pe zona Sucevei sau pe Maramureş. A terminat facultatea la Iaşi, şi-a promis că stă doar un an la Iaşi şi apoi se întoarce la Sibiu. A stat mai bine de 30 de ani şi a făcut bine. Pentru Iaşi, pentru trecutul lui şi viitorul generaţiilor de elevi. „Iaşul este foarte sărac în obiecte etnografice, de port în special. Aş fi făcut un muzeu probabil de nu-mi ajungea Palatul Culturii. Am avut multe obiecte cu statut de unicat şi le-am dat la Palat, pentru că şcolile au statutul pe care îl au. Prima variantă a expoziţiei am făcut-o în 1980. Pregăteam sărbătorirea a 150 de ani. Ce e important e că am scăpat de la distrugere obiecte care vorbesc de universul ţăranului român din partea asta de lume. Eu le-am explicat copiilor – ”ştiţi că de Ziua morţilor duceţi la cimitir o lumânare. Ei, dacă recuperezi un obiect care se aruncă, se distruge, şi îl bagi într-un muzeu, indiferent care, i-am îndemnat să facă ei muzee, atunci faci mai mult pentru înaintaşul ăla pentru că îi prezinţi şi o bucată din universul lui spiritual. Am încercat să rămână ceva după mine”, ne spune profesorul Bunea.
Nelu PAUNESCU
(Acest articol a vazut lumina tiparului in anul 2013 si este un omagiu adus profesorului Dumitru Bunea)
