„Mesia” din azilul de la Răducăneni. Impresionata poveste despre mărirea şi decăderea „regelui” orfelinatelor din Iasi

0
83

Orfan, instituţionalizat în centrele de plasament din România, de la 10 ani, ajuns apoi directorul unuia dintre cele mai mari orfelinate private din ţară, Laurian Emanuel Sfatcu se află acum abandonat de familie şi apropiaţi, la capătul judeţului, părăsit într-un azil destinat persoanelor cu probleme socio-medicale. Un destin nefiresc, ieşit din tipare, care ascunde o dramă pe care chiar personajul nostru nu ar fi crezut-o niciodată posibilă. Cel care asigura hrana zilnică a 600 de oameni nevoiaşi din judeţ, de abia se poate hrăni pe sine, din masa sărăcăcioasă de azil. Omul care a crescut zeci de copii fără părinţi, sau abandonaţi de cei care le-au dat viaţă, pe străzi sau în maternităţi, este acum renegat de proprii săi copii. Nu are prieteni şi nu îl vizitează nimeni. Poate doar Dumnezeu, Cel pe care l-a minţit atâta timp, mai coboară din când în când la o vorbă. Înainte de a ajunge la azil, omul în mâinile căruia au stat destinele a zeci de copii şi sute de nevoiaşi, a vândut ziare şi a dormit pe străzi. A fost salvat de o familie, foşti angajaţi ai săi, singurii care i-au rămas alături şi azi..

Un reportaj impresionant despre viata „regelui” căminelor şi cantinelor sociale din Iaşi, Laurian Sfatcu, omul care a deţinut cea mai mare „întreprindere socială” din Iaşi, milionar în dolari, ajuns astăzi să-şi cerşească existenţa de zi cu zi, asemeni foştilor lui asistaţi.azil raducaneni-1000

Ajungem la azilul din fundul judeţului pe o ploaie cadenţată care a pus stăpânire pe judeţ de vreo patru zile, aruncată parcă milimetric să spele toate păcatele de pe pământ. Poarta, ca un arc de cerc, pe sub care se pătrunde în curtea interioară a azilului, se aseamănă cu intrările liniştite şi ultime ale cimitirelor. În fapt se poate spune că azilul este el însuşi o anticameră a morţii. Prea puţini mai ies vii de acolo sau mai pot fi redaţi societăţii. Nimeni nu întreabă de ei, identităţile se pierd sub hainele cenuşii iar bolile le curmă rapid vieţile. „A venit în anul 2008 la noi. E un om deosebit care ar trebui făcut cetăţean de onoare al Iaşului. Încercăm şi noi să-l ajutăm atât cât putem, cât permite sistemul sau cât ne mai permite şi nouă buzunarul sau mobilitatea. E nemulţumit de familie că l-a abandonat, acuză probleme de coloană şi la plămâni”, îi face scurt o radiografie pacientului său, doctorul Ioan Munteanu, în timp ce ne conduce către „salonul” în care îşi duce zilele Laurian Sfatcu,  în fapt o magazie dezafectată, aruncată lângă gardul azilului, amenajată la repezeală pentru a-i oferi un adăpost omului în mâna căruia  sute de oameni şi-au pus ziua de mâine. „Domnu Sfatcu! A venit cineva la d-voastră în vizită. De la presă sunteţi?”, întreabă medicul din geamul magaziei. Puţin adus din spate, îmbrăcat cu cămaşă vătuită, o pereche de pantaloni de trening şi şlapi, Laurian Sfatcu ne întâmpină în uşa magaziei şi ne invită prudent să intrăm. Nimic nu mai aminteşte de extravaganţa care îl caracteriza, de prestanţa pe care şi-o etala cu fiecare apariţie. „Doar 38 la sută din plămâni îmi mai lucrează. Nu sunt bani de medicamente. Oamenii ăştia de aici fac însă tot ce pot ca să îmi asigure doza zilnică. Nu am nici un prieten şi de vorbit nu vorbesc cu nimeni”, ne spune Sfatcu pe nerăsuflate, parcă pentru a nu pierde esenţa situaţiei sale. Ne amintim brusc de încercarea sa de a intra în contact cu lumea din afara azilului, prin intermediul unui site de socializare. „Sunt aici, în trecere, ca şi în viaţă de altfel. Am făcut bune şi rele, nu toate la timpul lor, dar am înţeles cel puţin să deosebesc fantezia de realitate. Am scăpat şi de frica ….de moarte. Mă mai tem uneori de singurătate, dar şi în acest sens, am găsit un Prieten -singurul care mi-a promis că nu mă va părăsi, şi că va fi cu mine până la sfârşitul veacului….(experimentez relaţia cu El şi am motive să-i acord credit)!  Aşa că, în timpul liber, cred că pot să schimb idei, imagini, soluţii şi amabilităţi cu orice conlocuitor al planetei.(deocamdată)” se prezintă Sfatcu pe acel site, fără să omită să lase şi o carte de vizită în care constată cu mirare, sau durere, propria-i devenire. „Profesie – privesc înapoi cu uimire – pensionar!”.

Orfan, puşcăriaş şi apoi…şef peste toţi

Până a ajunge să-l caute pe Dumnezeu, să-şi dorească să-L aibă aproape măcar în ultimele clipe, omul abandonat astăzi la capătul judeţului, printre bolnavi cronici şi mintal, a avut tot şi în acelaşi timp nimic. Nu a avut părinţi de mic, a fost abandonat în orfelinat, după 18 ani a hămălit prin lume, a păcătuit cu vârf şi îndesat iar apoi viaţa l-a reabilitat, oferindu-i o imensă şansă. „Mama avea 23 de ani când a murit. M-a lăsat singur şi încă neînţărcat, de la un an. Tata s-a recăsătorit cu o femeie cu care a făcut cinci copii. O femeie are doar două ţâţe şi nu încap 6 puşti la ţâţele ei. Eu dacă eram un puşti străin, nu am încăput nici atât. La 10 ani eram dat la orfelinat. După acest moment, cu tata şi cu fraţii mei m-am mai întâlnit de trei ori. Tata, Costache Sfatcu, dar şi fraţii mei, au fost arestaţi de Securitate. Prin intervenţia Senatului american, fraţii mei au reuşit să fie scoşi din ţară. Eu am rămas aici. În America am 6 fraţi. Nu am ţinut legătura cu ei decât sporadic. Ei îşi făceau viaţa în America iar eu lucram aici, la betoane. Acum 16 ani m-au chemat în America să ne întâlnim. Nu ne văzusem de 25 de ani. Ne-am văzut doar o săptămână şi de atunci nu ne-am mai întâlnit niciodată, cu excepţia Genovevei. Singura care m-a ajutat a fost doar ea”, spune Sfatcu.2346311600_167ec0785d_z-1000

Genoveva Sfatcu, sora lui Laurian a fost una dintre cele mai consecvente misionare baptiste din Iaşi pe vremea lui Ceauşescu, drept pentru care a şi fost persecutată de regimul comunist, la fel ca şi fraţii şi tatăl ei,  până a reuşit să plece în America. Până a-şi revedea fraţii, Laurian Sfatcu a trecut prin medii dar şi situaţii dintre cele mai crude. În timp ce tatăl şi fraţii săi, cunoscuţi în Iaşi drept cei mai fanatici baptişti, au reuşit să ajungă în America, după îndelungi procese intentate în ţară de ateii comunişti, dar şi arest, Laurian Sfatcu a rămas să îşi ducă crucea aici în ţară. Spre deosebire de familia sa, care a fost închisă în puşcăriile comuniste pentru convingerile religioase, Laurian Sfatcu a fost deţinut de drept comun pentru infracţiuni cu sânge rece. „Am fost închis şi pentru ce am făcut eu şi pentru ce au vrut ei. Altădată au vrut ei să mă ascundă”, ne spune Laurian Sfatcu, făcând referire la cel mai sumbru episod din viaţa sa, atunci când a fost acuzat de uciderea unei femei. „S-a spus că mi-aş fi ucis mătuşa la Bucureşti, cu fierul de călcat. Ileana a murit de cancer. Pe cei care m-au acuzat i-am rugat chiar să-mi facă inventarul la mătuşi. Ce am făcut, am făcut şi mă căiesc. Toţi ai mei erau în America şi o duceau bine. Eu eram aici şi mă luptam să exist. Am furat şi am făcut şi alte infracţiuni. Atunci, în anii 60, am comis-o însă cel mai urât. Nu, nu mi-am ucis mătuşa, ci am participat la un jaf iar după câteva zile, victima acelui jaf a decedat. Am fost închis pentru lovituri cauzatoare de moarte”, spune amar Sfatcu.

Imperiul „mesianic” al lui Sfatcu

Brusc, după ispăşirea pedepselor pentru cumplitele sale fapte, pe la începutul anilor 90 îl găsim pe Laurian Sfatcu la Iaşi, în fruntea uneia dintre cele mai vizibile organizaţii neguvernamentale care lucra pe atunci cu instituţiile judeţene pe segmentul de protecţie a copilului. Asociaţia „Europa de Est” sau Eastern Europe Ais Association, pe care Sfatcu a condus-o pe parcursul celor 14 ani cât a activat la Iaşi, a beneficiat exclusiv de finanţare din America, acolo unde se afla familia sa, dar şi din alte state ale Europei, suplinind uneori în mod excesiv ajutoarele pe care statul le acorda săracilor Iaşului dar şi copiilor instituţionalizaţi. Practic, misiunea de la Iaşi a fost o sucursală a celei din America, înfiinţată de Genovieva după structuri şi ideologii acolo gândite. Spre sfârşitul anilor 90, Sfatcu înregistrează la Iaşi apogeul acţiunilor sale caritabile. Pe la începutul anilor 2000, avea deja la nivelul municipiului şi judeţului un număr de patru cantine sociale – la Sala Polivalentă, în cartierul Dacia, la Târgu Frumos şi Tomeşti, o microfermă la Rediu, brutării şi Casa de copii „Emanuel” de pe strada Viticultorilor din Copou, la care se adăuga toată logistica necesară, constând într-un parc auto dar şi personal specializat atât în asistenţă socială cât şi prozelitism faţă de mişcarea religioasă „Evreii mesianici”, ale cărei dogme le răspândea în orice mediu care avea tangenţă cu acţiunile asociaţiei. În fapt, mişcarea religioasă de la Iaşi era prelungirea uneia dintre zecile de mii de congregaţii mesianice independente din America, create prin simpla apartenenţă la iudaism. Sub paravanul actelor caritabile, misiunea lui Laurian Sfatcu în ţară era de a racola cât mai mulţi oameni în care să cultive sâmburele fanatismului religios pentru această mişcare religioasă. Potrivit serviciilor de informaţii, congregaţia creată la Iaşi era una dintre cele mai puternice şi bine organizate din ţară. Dacă scopul propus a fost atins, aşa cum sperau familia lui Laurian Sfatcu în America, asta nu se ştie. Cert este că anual, familia Sfatcu cheltuia la Iaşi pentru acţiunile caritabile, pentru căminul de copii dar şi pentru cei 60 de angajaţi, sute de mii de dolari, la care se adăugau ajutoarele venite de peste hotare. „Nu ştiam nimic de faptul că prin intermediul acestei asociaţii se făcea prozelitism faţă de o mişcare religioasă sau că domnul Sfatcu ar fi avut vreun trecut mai negru. În anul 2004, atunci când am preluat Direcţia de Protecţia Copilului, ştiu că era membru în Comisia de Protecţia Copilului. Un an mai târziu a închis Căminul Emanuel. Am cunoscut prea puţin din activitatea asociaţiei pe care o conducea, dar ştiu că în perioada cât a mai fiinţat aceasta, a asigurat hrana atât a asistaţilor internaţi la centrul nostru pentru copii străzii de pe Sărărie cât şi la centrul medico-social de la Bivolari. Era o întreprindere socială”, îşi aminteşte Ion Florin, directorul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Iaşi. Chiar dacă Laurian Sfatcu a fost scos din această „întreprindere mesianică”, şi în acelaşi timp cu un profund caracter social, în circumstanţe cât se poate de interpretabile, misiunea acesteia va continua. „Genoveva a trecut la mesianici în ideea că tata a fost evreu. Ea este acum cea care conduce asociaţia la Iaşi şi chiar intenţionează să înfiinţeze o biserică mesianică”, ne-a dezvăluit Sfatcu.mama-cu-silvia-tarniceru-si-cu-genoveva-sfatcu-la-sase-luni-de-vaduvie-1000

A minţit în numele ei, dar a descoperit Biblia după 60 de ani

Acum, omul în faţa căruia tremurau angajaţii dar şi sutele de asistaţi, este uitat într-o magazie a unui azil de la marginea judeţului. Poate doar Dumnezeu e singurul care îl vizitează între pereţii reci ai cămăruţei în care încearcă să redescopere valorile creştine, lumea…şi pe el însuşi. Acum are destul timp să o pătrundă pentru a se ruga cu sinceritate pentru sufletul său. Deşi a propovăduit mai tot timpul pilde din Biblie, nu a citit-o niciodată asemeni unui bun creştin. „Eu citisem Biblia, cred că de câteva zeci de ori, dar fără Har şi Credinţă nu vezi şi nu poţi înţelege nimic. Tocmai de aceea activitatea ideologică nu a fost predicată şi nici condusă de mine niciodată. Eu nu eram găsit demn şi nici suficient de pocăit pentru asta. Pentru aceste lucruri aduceau pastori, misionari sau instructori aleşi din rândul angajatelor pe care le cunoaştea Genovieva..După ce am trecut prin orfelinate, am muncit pe brânci, am păcătuit, Dumnezeu m-a iertat şi mi-a dat tot ce am vrut, dar am uitat de El în acei ani. Cât am fost la cămin nu am avut timp de Biblie. Dacă nu am avut grijă de El, m-a pus acum într-un loc unde să nu mă fure peisajul, femeile, cazinourile, nunţile, avuţia, şi mi-a spus ”Aici ai să ai timp de Mine”. Mi-am ratat viaţa, dar El nu m-a lăsat”, spune Sfatcu arătându-ne Biblia pusă pe colţul patului, în lumina difuză care se scurge prin fereastră. Are o pensie de doar 386 lei pe lună din care cu greu poate să-şi acopere cheltuielile pentru cumpărarea medicamentelor, în afara celor pe care i le asigură spitalul. „Am plămânii sparţi, şira spinării sfărmată. Din pensie, 60 la sută îi las aici. Ei îmi mai dau din milă câte ceva şi mă ajută. Tocmai de asta vreau să stau aici. Am muncit cu spinarea şi cu braţele vreo 20 de ani, de când am scăpat din orfelinat. Pentru cei 14 ani cât am fost director la orfelinat şi am ajutat toţi necăjiţi Iaşului, statul nu mi-a dat nici un ban. E vina mea că nici nu am contribuit la CAS. Tot în ăştia 14 ani de zile nu am primit nici un ban de la stat pentru creşterea copiilor pe care îi aveam în grijă sau pentru asigurarea hranei zilnice a 600 de oameni, dintre care mulţi asistaţi de către stat. Am avut 60 de salariaţi, am crescut zeci de copii şi am hrănit zilnic câte 600 de oameni. A fost… Acum nu mai pot să sper la nimic”, ne spune Sfatcu. El, cel care a hrănit atâtea guri şi a crescut atâţia copii, este de cele mai multe ori muritor de foame. Apelarea la trecut îi mai redă din demnitatea pierdură. „A fost milionar în dolari şi unul dintre promotorii ajutorării copiilor. În acest sens a cumpărat o fermă de la IAS Copou şi a făcut un cămin pentru copii. Peste nevoiaşi mai deschisese cantine şi pe lângă şcoli, acolo unde elevii nevoiaşi de prin Dacia sau Păcurari aveau o masă caldă în programul şcolar. Atunci când a plecat la operaţie în străinătate, la întoarcere s-a trezit fără nimic. În 2007 a venit la mine, s-au făcut toate hârtiile de rigoare şi l-am îndrumat către centrul de la Răducăneni. I-am întins o mână de ajutor, considerând că omul ăsta mult mai mult decât un politician cu atât mai mult cu cât el a dat totul pentru asistaţii din judeţ. Din păcate, de la milionar la asitat a fost un drum prea scurt”, ne-a spus Ioan Serbina, fost secretar al Consiliului Judeţean Iaşi. Dintre zecile de coli A4 aruncate pe masă, pe care sunt imprimate crâmpeie din perioada în care era pentru zeci de familii un mic Dumnezeu, se află şi o diplomă de excelenţă, prin care Consiliul Judeţean a ţinut să-şi arate atenţia pentru „spiritul caritabil şi contribuţia deosebită în ajutorarea copiilor aflaţi în dificultate. „Atât mi-a dat Flaişer!”, spune amar Sfatcu, arătându-ne diploma prin care Lucian Flaişer, pe atunci preşedinte al Consiliului Judeţean, îl gratula cu o hârtie fără valoare, cu un simbol azi nerecunoscut. „Sfatcu?! Parcă îmi amintesc că am primit un material din partea lui pentru a face parte din comisia de protecţia copilului. În rest, nu ştiu nimic”, ne-a spus Flaişer zilele trecute.Laurean Sfattu (27)-1000

Ajutor contra ascultare necondiţionată

În anul 2005, căminul din Copou şi-a închis porţile. Toată întreprinderea socială a familiei era în faliment. Nici vremurile şi nici legile nu au mai putut ţine pe val afacerea socială şi religioasă a familiei Sfatcu. Nici măcar Laurian Sfatcu, care aruncase mare parte din averea din România pe tentaţii nocturne. „În 2005 am închis tot. Până atunci am crescut copii şi i-am hrănit… Cât am fost mic şi am fost în orfelinat, am fost martor la multe abuzuri îndreptate împotriva copiilor şi mi-am promis că dacă mă voi face mare, mă voi face director de orfelinat. Când Genoveva m-a pus în faţa acestui fapt mi-a spus „Te-a trecut Dumnezeu printre toate scursurile lumii şi printre copii necăjiţi şi orfani, aşa că poţi să-i cunoşti şi să te descurci cu ei”. Am început să-i luăm din maternităţi sau de pe străzi dar nu ştiam ce gene au. La Casa Emanuel aveam foarte multe fete. Când au început băieţii de la Liceul Agricol să sară gardu, i-am spus lui Serbina. „Sunt fetele mari”, şi am închis căminul. Eu răspundeam de ele şi îmi era frică să nu am propbleme ca în celelalte orfelinate de stat”, spune Sfatcu, gândind să omită faptul că acea perioadă a coincis cu procesul de descentralizare a sistemului de protecţie a copilului iar solicitările lui de a înfiinţa în cadrul Centrului Emanuel, parte componentă a Asociaţiei Europa de Est, o şcoală de asistenţi maternali în care să fie şcolite şi fetele internate în centru, a întâmpinat foarte multe piedici. Ori poate lucrurile scăpaseră de sub control în interiorul asociaţiei, acolo unde fiecare asistat sau angajat era obligat să înveţe pe de rost versete biblice şi să fie de acord cu principiile propovăduite de Sfatcu, până la spălarea de creiere, totul într-o îmbinare iudeo-creştină. Atât copii asistaţi cât şi angajaţii erau privaţi de exprimarea apartenenţei religioase, fiind obligaţi să-şi însuşească opţiunile religioase ale sectei lui Sfatcu. În acest sens, în fiecare cameră din cămin existau puse la vedere simboluri şi versete creştine şi iudeice. În curtea căminului din Copou exista o capelă minusculă în care fiecare copil era programat să se roage însoţit, spre orele serii, iar în week-end copii erau duşi la o biserică baptistă din Nicolina. „Cu angajaţii m-am purtat urât, dar pe copii i-am predat fără nici o rană. Am făcut cantine, cămine, am ajutat copii şi familii. Nu am făcut însă cât trebuia. Îmi pare rău”, spune Sfatcu cu regret. Cât despre copii săi naturali, din cei cinci pe care îi are, nici unul nu s-a interesat de el. I-au luat în schimb tot ce au avut nevoie, atunci când avea, dar şi când a fost în necaz.

Prinţ şi cerşetor în doar doi ani

Totul a început, ca un deja-vu, în anul 2006. „Fiul meu şi nora m-au aruncat pe drumuri. Acum sunt în Italia cu nepoţeii mei. Cuscra s-a lăsat convină de noră şi de fiul meu Alex să scoată banii şi să-i cheltuiască cum au vrut ei, dar eu în ea am avut încredere. Bănuiam că cei tineri se vor repezi. Totul a fost trecut pe numele ei. Tare m-am înşelat şi de data asta, dar nu aveam pe nimeni altcineav din familai în ţară. Eu am plecat în străinătate să mă tratez şi le-am lăsat lu fi-miu şi norei, casa, maşina şi banii. Tot ce mai îmi rămăsese. Le-am lăsat drept de semnătură şi ei m-au furat. Nu am fost un bun tată. Nu am ştiut să-mi ordonez familia. Un om care nu are educaţie în familie, care nu-şi are părinţii lângă el, este puţin probabil că va putea înţelege şi va putea transpune în viaţa lui o familie. Nu am ştiut să o păstrez pentru că nu m-a învăţat nimeni. Lovim întotdeauna în cei care ne sunt mai dragi. Atât suntem de ticăloşi. Asta e poate constatarea unei vieţi.. Mă rog pentru fiecare dintre copii mei, să ştie să-şi crească copii… Coloana îmi e praf, plămâni aproape nici nu mai am. Singurul lucru pe care îl vreau e să ştie toţi că i-am iertat. În sufletul meu sunt împăcat”, spune Sfatcu. Omul care a avut la picioarele lui un imperiu financiar şi sute de oameni care ar fi sărit la cel mai mic gest să-i satisfacă poftele, a avut vile, cantine, cămine, maşini luxoase şi tot ce îşi dorea, a ajuns în urmă cu patru ani să doarmă pe străzile Iaşului. Împrejurările care l-au transformat pe Sfatcu, dintr-un rege al cantinelor sociale într-un abonat al unei farfurii de mâncare din pomana statului, sunt încă prinse în controverse. La antipozi de povestea sa, multe persoane care i-au fost apropiate în această afacere socială susţin că mania jocurilor de noroc l-au adus în situaţia de azi, acesta pierzându-şi pe rând  la cazinouri, cantinele, maşinile şi banii din conturi.  „În 2007 am dormit pe stradă, am vândut ziare în Podul de Piatră. M-am îmbolnăvit, aveam datorii faţă de Genoveva…Nişte foşti salariaţi m-au găsit în Podul de Piatră şi m-au dus acasă la ei. Dacă nu mă găseau acei oameni, nişte creştini săraci care au rămas alături de mine până azi, muream pe stradă. Poate era mai bine atunci. M-au dus pe la Consiliu Judeţean pentru un ajutor şi aşa am ajuns aici. La căminul „Constantin şi Elena” nu m-au primit. Ironia sorţii… Când am avut cantina de lângă cămin, ei nu aveau încă bucătăria făcută de prinţul Sturdza. Timp de doi ani de zile au făcut mâncare la noi, pe plitele noastre. Fără nici un ban. Totul plătit de mine. Când am ajuns pe străzi şi m-am adresat lor, nimeni nu mă mai ştia că sunt Sfatcu, că am băgat milioane de dolari în Iaşi, pentru ajutorarea copiilor şi persoanelor nevoiaşe. Nici cei de la Consiliul Judeţean, nici de la primărie. În urmă cu trei luni, la 3 ani de la apelul către ei de a-mi găsi un metru de spaţiu pe un pat, în acel cămin, mi-au spus că au un loc. Ce folos? Mie nu îmi mai trebuie”, spune Sfatcu.Laurean Sfattu (8)-1000

Ce biserică mă va sluji, ce cimitir mă va primi?

Aflăm că alegerea cămăruţei dosnice în care l-am găsit, depărtată de pavilioanele azilului, nu a fost întâmplătoare, din două motive. Unul este legat de scrierea unei cărţi despre al cărui subiect am aflat, chiar dacă Sfatcu s-a ferit să ni-l desluşească. Totul prin intermediul unei corespondenţe. „Am trăit câţiva ani buni în Castel, la mijlocul secolului trecut. Despre uluitoarele întâmplări petrecute în umbra zidurilor sale, despre tragedii şi vieţi omeneşti care s-au stins în beciurile sale, fără ca nimeni din lume să le afle locul şi sfârşitul,…încerc să scriu acum…. Mă aflu într-un Azil de Bătrâni, uitat de lume, la marginea de răsărit a ţării, unde mă rog şi sper să-mi îngăduie Dumnezeu să trăiesc până când voi finaliza cartea de care am amintit. Nădăjduiesc prin ea, să readuc în circuitul cunoştinţelor generaţiei de azi, străvechea glorie şi parfumul misterios al câtorva evenimente la care a fost martor străvechiul şi falnicul Castel Kemeny de la Marosvecs”. A început cartea în perioada când casa sa au fost străzile din Iaşi. Manuscrisele i-au fost furate în câteva rânduri, dar a revenit cu ambiţie de fiecare dată asupra subiectului. În timp ce ne conduce spre ieşire, fostul rege al cantinelor simte nevoia să ne pună la curent cu noul lui stabiliment. „Aici era magazie. Mi-au dat-o prin intervenţia lui Ioan Serbina, fostul secretar al Consiliului Judeţean. Înainte de a fi azil, aici a fost spital. Deoarece aici s-a făcut bine la oameni, harul lui Dumnezeu a coborât peste acest loc”, ne spune Sfatcu. În antreul-bucătărie, câteva valize cocoţate una peste alta ascund tot ce i-a mai rămas din averea de acum patru ani. În camera îngustă, un pat, o sobă de teracotă şi o masă pe care stă deschis un calculator, reprezintă universul în care îşi duce zilele. „Cine mă îngroapă pe mine? Ortodox nu am fost niciodată, catolic nici atât, iar protestanţii nu au biserică aici”, aruncă într-o doară Sfatcu, asemeni unui apatrid fără Dumnezeu, uitându-se afară, prin perdeaua de stropi care curg din cer.. Într-adevăr, prin geamul cămăruţei sale de azil se văd printre copacii de peste şosea, turlele apropiate ale celor două biserici, ortodoxă şi catolică. La extremele drumului noroios care îi trece pe sub geam, sunt două cimitire. Ale ortodoxilor şi catolicilor. Pentru mesianici nu există nici o biserică. Nici un cimitir. Plecăm lăsându-l pe acest om să-şi ispăşească păcatele unei vieţi zbuciumate, controversate şi în acelaşi timp… umane, în chilia sa de la azilul din Răducăneni. Prin ploaia mocănească care picură din cer necontenit, se văd clopotniţele celor două biserici printre ale către cruci pământul respiră spre cer aburul unei lumi cu hotare prea largi, dar între timp prea mici pentru toţi, aflate în convulsiile unui sfârşit iminent. „Cei care nu au avut o familie niciodată, cu greu vor putea avea familia lor. Doar eu am fost cel care am greşit. Îi iert pe toţi şi mă rog pentru ei”, rămân în urmă cuvintele lui Sfatcu, asemeni unui testament transmis familiei de departe. Sau poate sieşi.

Nelu PAUNESCU

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here

17 − 13 =