Te-a ajutat sistemul de învăţământ românesc în dezvoltarea ta personală? A avut un impact pozitiv?
Fac parte din generaţia anilor ’80 şi am prins exact perioada de tranziţie dinspre sistemul comunist înspre acel sistem aşa-zis democrat. Haos şi nebunie, dar în mare parte pot spune că în proportţie de 70 % am prins în continuare conceptele educaţionale clasice, din comunism.
Predare de tip monolog, scosul la tablă cu frica în sân şi pe unde se deschidea catalogul, violenţe utilizate drept metode de corecţie dar şi de inducere a respectului şi a performanţei, bătăi cu capul de tablă, loviri cu arătătorul în palmă, palme la faţă la greu, clasicele scenarii de inducere a ruşinii și umilirii până la plânset. Reţeta clasică de cum se făcea performanţă în sistemul şcolar. Existau şi excepţii ca peste tot, dar erau atât de rare si pâlpaiau subtil doar în aria materiilor mai umaniste.
Mulţi ar zice că sunt eu prea sensibilă la aceste aspecte sau că le exagerez sau mi-ar arunca în faţă fraza mea preferată și anume: “sistemul acesta te-a făcut OM si nu bullshit-ul de educaţie modernistă din prezent, unde copii sunt descreieraţi și îi iau pe profesori la bătaie”.
Dar din puţul sensibilităţii mele declar că acest sistem privit cu atâta nostalgie de mulţi în ziua de astăzi, pe mine personal m-a tras mult înapoi. Și multi ar zice că dacă nu te-a dus capul sau dacă nu ai învătat, ai primit ce ai meritat. Ooo! Tocmai aici e problema! Eu am fost printre cei care au învătat. Știţi voi tabloul clinic clasic- copil premiant, coroniţe, olimpiade, profesori ce ma lăudau. Și în naivitatea mea am crezut că asta trebuie să fie viaţa și eram “on top”.
Și acum să vedem ce se ascundea în spatele copilului “tocilar”? Vă spun eu ce se ascundea: produsul finit și perfect al sistemului.
Un copil cu aripi tăiate care şi-a antrenat de-a lungul a zece ani memoria, încât ajunsese la performanţa de a putea memora ecuaţii întregi și lipsite de noimă, formule kilometrice si comentarii de opere recitate ca pe o poezie, cuvânt cu cuvânt. Alexandra, ești genială! Auzeam dupa fiecare “turuit” de lecţie. Mă prindeau nopțile la ora două facând teme peste teme, exerciţii suplimentare și alte activităţi de omorât si ultima fărâmă de genialitate din mine. Ai mei la un moment dat, de teama să nu mă îmbolnăvesc, îmi spuneau că îmi cumpără tot ce îmi doresc dacă iau şi o nota mai mică, doar ca să nu mai existe presiune inutilă pe mine.
Dar degeaba, eram prea prinsă în competiţie și în nevoia de a demonstra şi de a nu dezamăgi. Tot ce făceam, toate rezultatele erau pentru exterior. Nimic din ce realizam, nu era cu adevărat pentru mine, pentru nevoile mele. Nici nu ştiam că am nevoi. Am fost instruită în spiritul competivităţii, spaima că cineva vrea să îmi ia locul (care loc, nici eu nu ştiam), crescută în spiritul obedienţei și am devenit executantul perfect. Cum să gândesc pentru mine, când mie nu mi s-a cerut aşa ceva. Nici nu stiam că se poate să gândesc pentru mine, să îmi formulez propriile idei şi opinii. Eu chiar am fost un exemplu de copil care repetă cuvânt cu cuvânt ce predă profesorul si eram felicitată şi premiată pentru acest lucru. Mă uitam ciudat la unii colegi de ai mei care alegeau dragii de ei, să vadă lucrurile un pic diferit si mă pufnea râsul şi îi catalogam ca fiind incapabili. Înţelgeţi ce gândire bolnavă şi deformată aveam despre realitate, despre mine şi despre cei din jur?
Era realitatea mea, singura pe care o ştiam si era din păcate o realitate care m-a îmbolnăvit, care m-a indepărtat de potenţialul meu adevărat, care m-a sugrumat şi mereu am trăit cu sentimentul că nu sunt adecvată. Chiar dacă am intrat perfect în “patul procustian”, simţeam totuşi că mă sufoc si că mă sting încetul cu încetul. Astfel, în adolescenţă primul semn că ceva nu e în regulă a fost când am dat nas în nas cu prima depresie…şi nimeni nu întelegea motivele pentru care aş putea eu să fiu supărată, darămite deprimată.
Cei care au fost mai răzvrătiţi si mai rebelioşi din generaţia mea, aceştia sunt cei care au scăpat de “programarea” totală. Au mai păstrat în ei o fărâmă de unicitate, imperfecţiunea perfectă şi acel “altceva” care pe mine mă fascinează acum şi mă inspiră.
Citeam cărţi, dar nu le trăiam cu adevărat. Le citeam ca un robot pentru a face norma, sau pentru a mă lauda în exterior. De abia acum, la 11 ani după ieşirea din sistem am reusit, însă după multă dezvoltare personală, să găsesc în mine pasiunea de a citi, plăcerea de a citi. relaxarea si bucuria în fiecare carte. Mi-a fost atât de jenă cu mine când am realizat că tot ce am clădit in şcoală era în realitate o copertă de prost gust, construită de fapt de alţii drept ofrandă pentru sistem.
Da sunt un produs al sistemului si de 3 ani mă lupt să îmi vindec rănile din acel razboi de exterminare a identităţii. Îmi recuperez încetul cu încetul şi destul de anevoios naturaleţea şi bucuria de trăi liber. Încă mă jenează această libertate si uneori mă retrag în zona de confort, dar trag de mine să evoluez şi să îmi recapăt aripile. Dacă sistemul şcolar românesc nu va dori să progreseze şi nu se va pune la punct cu noile concepte din educaţie modernă (vezi modelul şcolii finlandeze sau modelul şcolii de mindufulness sau sistemul Montessori sau orice alt sistem deschis și centrat pe profilul psihosociologic al elevului ) va reprezenta în continuare un mare obstacol pentru copii din ziua de azi, mai ales pentru cei mai timizi şi mai vulnerabili dintre ei, care sunt şi mai uşor de sugestionat şi congestionat în stilul procustian.
Ne întoarcem la celebra frază – “încurajăm formele fără fond”- când am putea să începem să lucrăm la a înțelege ca ai nostri copii sunt viitorul acestei țări. Ce fel de adulți ne vor conduce ţara? Eu visez la adulti echilibraţi, care sunt într-o dorinţă de evoluţie constantă, care înțeleg că este nevoie să scoţi capul din cutie şi să încerci, să eşuezi şi apoi să înveţi să te ridici mai înțelept şi mai încrezător. Pentru astfel de adulţi- e nevoie de un altfel de sistem!
Știu că prima senzaţie când ieşi din zona de confort este cea de durere, dar crede-mă când îți spun, vei ajunge să simţi o libertatea ameţitoare. Step out of the crowd!
Alexandra Tudose
Phoenix, Arizona
