Moartea doctoriței Sandulescu, o noua crima a sistemui sanitar ieșean. A murit după șase internări în patru spitale în nici două luni. „M-au lăsat cu toții să mor, cu superficialitate, mediocritate, delăsare, neştiință, dezinteres şi tăcere”

0
164

Psihologul Bogdan Săndulescu, neîmpăcat cu moartea fulgerătoare a soției sale, medic de profesie, scrie la persoana întâi tulburătoarea trecere la cele veșnice a Ioanei, petrecută sub privirile medicilor ieseni care au fost nu doar superficiali și neprofesioniști, ci și de o lipsă de umanitate șocantă, lăsând să se stingă o tânără colegă.De dincolo de mormânt, tânăra doctorița ii indică pe cei care i.au curmat viata în mod nemilos, prin vocea soțului ei, Bogdan, într.o relatare pe cât de emoționantă, pe atât de zguduitoare. Ultimele ei clipe, pasata între un spital sau altul, sunt retrăite de Bogdan Sandulescu, îndoliatul ei sot care se transpune în sufletul si mintea iubitei pierdute.
Redăm mai jos postarea sa de pe pagina de Facebook a Ioanei Săndulescu, alături de imaginea care surprinde chipul tinerei femei chiar înainte să devină victimă a unui sistem medical nemilos și ticăloșit care a decis s-o externeze după o intervenție chirurgicală cu infecție intraspitalicească și apoi să nu-i acorde nicio șansă:

Aceasta este ultima imagine făcute mie de către soțul meu, Bogdan, pe 24 Martie anul acesta… Țin minte ziua de ca şi cum a fost ieri: Bogdan făcea fotografii în apropierea spitalului unde lucram iar când am ieşit, m-am dus pe la el să-l iau, i-am zâmbit şi apoi am mers să mâncam fericiți în Piața Unirii, la Romeo şi Julieta; Bogdan paste iar eu pizza, mâncarea mea preferată.
Apoi, mi s-a descoperit un “guguloi”, a trebuit să fiu operată de urgență, fără să fi ştiut că “de urgență” nu înseamnă să mă taie a doua zi, pe repede înainte, ci cu totul altceva… Am vrut inițial să fiu operată în spitalul unde lucram, dar la recomandările insistente ale unor colege m-am dus la un altul, unde am fost operată chiar de cumnatul uneia dintre ele, care a şi fost la nunta mea. Apoi lucrurile au mers prost, foarte prost… Am făcut febră după operație, m-am întors de două ori la spital iar a doua oară am luat clostridium. Aşa cu febră şi cu clostridium m-au externat, spuneau ca e totul bine postoperatoriu. Primisesem rapoartele anatomo-patologice ale “guguloiului”, ambele îmi erau extrem de favorabile, cred că nici nu trebuia să mai fac chimioterapie. Unul fusese făcut acolo iar celălalt la Bucureşti, se ocupase Bogdan de asta. Şi totuşi aşa, cu febră şi cu clostridium m-au externat, deşi Bogdan făcuse chiar şi o cerere scrisă prin care se opunea categoric acestui lucru, are şi dovezi… Chirurgul care mă operase a fost de negăsit, nici măcar nu îmi spusese că nu îl va mai interesa de mine după operație. Am încercat şi eu şi Bogdan să aflăm numărul lui de telefon dar colega mea, al cărui cumnat e şi cea pe care mi-l recomandase cu “prietenie” a refuzat să ni-l dea, mi-a spus doar că îl va suna ea şi că se roagă pentru mine. Ştiam cumva că mâinile care fac sunt mult mai sfinte decât gurile care se roagă… Chiar mi-am cerut şi iertare de la ea, cu smerenie, pentru că Bogdan îi vorbise mai răspicat la telefon într-o seară, deşi a spus doar lucrurilor pe nume, fără să o jignească, doar voia numărul de telefon…
Aşa că am ajuns la al doilea spital, cu hemoglobina 6, unde am fost tratată de un medic mediocru şi delăsător, care se supunea unui altuia, la fel de mediocru şi de delăsător doar că era şi trufaş pe deasupra. Au refuzat cu mândrie ajutorul oferit de alți medici, cu care Bogdam vorbise şi care chiar voiau să facă ceva pentru mine. Mi-au dat albumină la un moment dat, pe care nu o aveau în spital, săracii, a trebuit să o cumpere Bogdan, care se uita mirat la sărăcia spitalului şi la maşinile scumpe ale medicilor. Cred că atunci au început şi primele semne că voi intra în anasarcă… Apoi m-au externat cu parşivenie şi ei, deşi făceam febră şi aveam în continuare clostridium. Am plecat din acel spital cu aceleaşi probleme, doar că acum slăbisem şi mai mult şi aveam şi lichid la plămâni, pe fond inflamatoriu şi al lipsei de proteine…
Apoi am ajuns acasă, adusă de Bogdan, cu febră, clostridium, lichid la plămâni, hemoglobina 6,5 şi abia mai puteam respira. M-am uitat la Pepsi şi Gyuri şi nu am avut putere să le zâmbesc, m-am aşezat cu greu în pat, aşteptând nu ştiu nici eu ce… Bogdan se dădea în ceasul morții să facă ceva să mă fac bine, vorbea cu alți medici, la alte spitale, orice numai să mă pun pe picioare. I-am spus mamei mele, cu un pic de speranță: “Vezi mamă, bibit mă va duce într-un loc unde am să mă fac bine!”… Eram atât de deshidratată, mă simțeam atât de slăbită şi de pierdută, aşa de bine mi-ar fi prins măcar atunci să fiu dusă la ATI, dar nimeni nu mi-a sugerat asta, nu ştiam nici eu cât de gravă era starea mea…
Şi aşa am ajuns la al treilea spital… Medicii de acolo se uitau la mine din capul uşii, nu aveau cum să vadă cât de larg ajunsese să-mi stea pe deget verigheta. Au fost la fel de mediocri, delăsători şi trufaşi. Slăbeam în continuare, fizic şi psihic, nu mai ştiam de nimeni şi de nimic. La un moment dat, la insistențele lui Bogdan, un doctor de la spitalul unde lucram şi unde am vrut să fiu operată de la început, a luat legătura cu medicul meu curant de aici şi i-a spus să vină de urgență la spital, la mine, că nu sunt bine deloc şi să mă transfere la el, la ATI, unde trebuia să fiu de la început, imediat ce am făcut febră după operație… Dar a fost prea târziu, mult, mult prea târziu, nu am mai avut resurse… M-am luptat cât am putut, mi-am dat toată silința, chiar le-am spus clar că nu vreau să fiu cumva intubată dar nu a contat; una din colegele mele a preferat să ia ea singură aceasta decizie fără să țină cont de dorința mea ori să îl întrebe pe Bogdan, soțul meu, care era jos ori la un telefon distanţă…
Aşa că am plecat la Domnul pe 16 Iunie, la 39 de ani abia împliniți pe 9 Iunie, după 6 internări în 4 spitale timp de 7 săptămâni… Nu am vrut să fac asta, nu, mi-am dat toată silința, cât am putut eu cu inimioara mea, la fel cum făceam şi acasă şi la serviciu şi peste tot. Atât de multe lucruri aş mai fi făcut, atât de multe locuri mai aveam de văzut, atât de multe bunătați mai aveam de gustat şi aşa de rău îmi pare… Am fost ucisă de medici, prieteni, rude, oameni care nu au făcut, nu s-au interesat, au tăcut, nu s-au urcat în maşină să vină să se uite la mine 5 minute să mă vadă în ce hal ajunsesem… Fiecare credea că face altcineva ceva, că lucrurile merg şi aşa dar nu, nu au mers. Bogdan chiar făcuse de la început un fişier online, cu toate datele mele medicale, pentru ca cei ce ar fi putut să mă ajute să o facă, dar nu a fost nimeni care să îşi asume responsabilitatea… M-au lăsat să mor, atât au putut ei face pentru mine, m-au lăsat cu toții să mor, cu superficialitate, mediocritate, delăsare, neştiință, dezinteres şi tăcere, în anasarcă (edem generalizat, n.red)… Am murit cu nişte ochi mari, larg deschişi şi mirați, foarte mirați, pentru că mi-au spus cu toții că le sunt dragă, că le place de mine, că sunt frumoasă şi finuță, harnică, ambițioasă, silitoare, iubitoare şi smerită, dar cu toate astea m-au lăsat să mor şi nu am să înțeleg niciodată de ce, de ce m-au mințit, de ce au tăcut, de ce s-au descotorosit de mine, de ce… Păcat, aşa e de păcat că m-au părăsit cu toții exact când aveam mai multă nevoie de ei, păcat… Cândva, ne vom privi cu toții în ochi şi voi căpăta toate răspunsurile acestui păcat, cândva, acuşi… Până atunci însă am să mă mai gândesc şi dacă îl las pe Bogdan să depună la Parchet plângerea pentru ucidere din culpă care aşteaptă revoltată în rucsacul cu care mergeam la serviciu când eram de gardă, încă mai am multe, multe lucruri de vorbit cu el, cu Bogdan al meu…”.

Abominabila crima a sistemului medical a avut loc la Iasi, iar medicul vinovat, indicat de sotul Ioanei este Sorinel Luncă, sef sectie la Institutul Regional de Oncologie din Iasi, medic care a fost și în trecut acuzat de malpraxis de alți pacienți. (AICI)

Se pare că acest Sorinel Lunca are antecedente. Şi cum poți să fii colega Ioanei, autointitulată “prietenă” şi să-l recomanzi pe acest … pentru ca mai apoi să nu-i dai numărul lui de telefon?! Motivele sunt lesne de înțeles acum. Să se roage pentru mine să rămân sănătos psihic, sper să ştie cu toții de ce… “Medicul Sorinel Lunca a refuzat să facă orice comentariu cu privire al acest caz.”, spune Bogdan intr-o postare

Într-o altă postare, Bogdan Săndulescu scrie: “Maestre” chirurg care ai operat-o pe Ioana, mai ții minte cum a intrat Ioana la tine, înainte cu o zi de operație? Era pe picioarele ei, vorbea cu tine, i-ai spus şi că dacă va face febră dupa operație nu te va mai interesa? Te-ai întrebat cumva, după, dacă nu cumva poate ai uitat un fir de vată acolo? Nu te-a interesat, nu, pentru că eşti prea “ocupat” ori poate că asta ți-ar fi ştirbit prestigiul tău de măcelar maestru şi nu ai vrea să se ştie că faci şi asemenea greşeli care puteau fi remediate!…
Tanti medic curant, ți-am oferit eu ajutorul altor medici care chiar voiau să facă ceva pentru Ioana mea scumpă şi tu ce ai făcut? Te-ai dus la “şeful” tău, împăratul muştelor în loc să-i suni pe ei. “Da’ ce, eu am nevoie de dobitocii ăia, mă descurc singur, sunt mult mai bun decât ei!” a zis el trufaş… Şi apoi, la prima negativare a analizei de clostridium ai trimis-o acasă pe Ioana deşi ştiai foarte bine că la prima negativare tratamentul se continuă, ştiai!… Şi mai ştiai şi că Ioana mea dragă trebuia transferată la ATI cand ai hotărât tu şi cu împăratul muştelor să o externați, nu să o trimiteți acasă. Mi-ai dat asigurări atunci că poate veni înapoi dacă nu va fi bine, ai mințit, iar asta nu a fost o mică minciună, nu, face parte din moartea Ioanei mele dragi, să nu uiti!…
Cum măi să fii “ditamai” medicul şi să te sune un altul din alt spital şi să-ți zică că Ioana nu e bine deloc, să te duci repede la ea şi să o trimiți la el de urgență, la ATI, cum?! Ioana trebuia dusă la ATI din prima clipă, cum de alți medici ştiau asta iar tu nu? Eşti oarbă, tu de ce nu ştiai? E de la trufie, îți zic eu! Am văzut privirea ta când am trecut pe lângă tine şi te-am salutat, era înspăimântată că n-am să te percep ca pe o adevărată regină şi ai preferat să nu îmi răspunzi… Ți-ai îndreptat tâmp şi artificial privirea în altă parte, strălucind ciorilor din închipuirea ta… Ruşine!…
Tot ce ați făcut cu toții pentru Ioana mea dragă şi iubită ați facut-o cu delăsare, trufie şi mult, mult prea târziu. V-ați aşezat peste Ioana mea exact ca un balaur negru ca tăciunele şi ținând-o cu ghearele, ați smuls încet, cu ciocul, viața din ea! Nu, nu am niciun fel de delir mistico-religios: ați lăsat-o să moară în anasarcă, încet, sub privirile voastre mediocre, trufaşe şi pline de importanță autosuficientă. Să vă fie ruşine, vouă şi sistemului medical canceros din care faceți parte şi pe care voi îl faceți aşa prin complacere, iar voi ştiți foarte bine asta dar preferați aurul, ce o mai fi însemnând şi el… Ioana era colega voastră, abia împlinise 39 de ani, nenorociților!


Au trecut peste 4 luni de la moartea Ioanei mele scumpe şi dragi şi eu aleg să nu trec peste asta, niciodată! Refuz ajutorul puterii, luminii şi a ingerilor văzuți ca soluție pentru “salvarea” mea. Pur şi simplu nu am nevoie de lumea asta în care lucrurile sunt atât de simple, pentru că nu sunt aşa deloc, decât privite din afară. Merg în fiecare zi la mormântul Ioanei cu mama ei. În lumea mea, o rugăciune şi o lumânare aprinsă acolo e ceva concret, doveditor al iubirii mele pentru ciuparina mea dragă care merita atât de multe. Colegele ei, “prietenele” (nu alea adevărate) habar nu au să facă asta deşi aşa mai trâmbițau declarații pline de sirop ieftin cum că “Ioana”… Iată că Ioana nu mai e, toti îşi văd de viața lor liniştiți, eu de ce nu pot sa trec peste?! Pentru că nu am nevoie de lumea asta în care iubirea înseamnă ce vrea fiecare să însemne, lucrăm cu noțiuni pe care nu le definim înainte… Prefer iadul singurătății mele de aici, el îmi dă valorile în care cred: încrederea, devotamentul şi dragostea. Şi astea “cică” le apreciază şi Domnul! Restul sunt înşelări delăsătoare de care încerc să mă lepăd, incluzând aici şi trufia acestor rânduri care poate nu ar fi trebuit scrise niciodată… Poate, ce ştiți voi, ce ştiu eu, care nu sunt în stare nici să mă decid dacă să depun plângerea penală pentru ucidere din culpă. M-ar ajuta dreptatea justiției? Care justiție, aia care nu o să mi-o aducă pe Ioana înapoi? Ce să fac cu dreptatea aia, poate doar să-mi hrănesc trufia… Şi totuşi e atât de păcat de Ioana, atât de păcat!… Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă! Doamne Iisuse Hristoase, odihneşte-o pe Ioana!…“.
Aida POPA

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here

90 − = 83